Universitara Anca Sîrghie are sub tipar o nouă carte, intitulată "Dialog epistolar cu Nae Antonescu”, Editura TechnoMedia, 2022

De la Radu Stanca la Constantin Noica

Intrată relativ târziu în stirpea aleasă a condeierilor noștri, Anca Sîrghie nu a apărut, totuși, precum zeița Venus din apa mării… O atestă, cu asupra de măsură, dialogul său epistolar cu acel Papini român din nordul țării, cum s-a autointitulat ironic Nae Antonescu^{^[1]}. Dialogul a debutat sub semnul lui Radu Stanca, s-a extins apoi în varii direcții – culturale, în primul rând, dar și familiale și profesionale, ambii slujind cu pasiune la catedră – și s-a sfârșit în tristețea lăsată de plecarea spre o altă lume a lui Constantin Noica, filosoful „devenirii întru ființă”.

Început în iunie 1976, dialogul de la distanță s-a derulat până în decembrie 1989^{^[2]}, cu o vizibilă promptitudine din partea lui Nae Antonescu și cu o anumită lentoare, una obiectivă și recunoscută, de altfel, din partea corespondentei din Sibiu. Circulația prin timp a celor două calupuri epistolare, fiecare cu aventura lui, se termină fericit cu decizia universitarei sibience de a le publica la Editura TechnoMedia din Sibiu, orașul unde au apărut cele vreo 30 de volume, fie cursuri pentru studenți, fie monografii. Titlul ales pentru noua apariție, Dialog epistolar cu Nae Antonescu, este pe cât de clar, pe atât de edificator.

O firească, deci explicabilă „neglijență” a sibiencei în a păstra ciorne de la scrisorile trimise spre mica localitate Terebești din Sătmar ne-a privat de șansa de a avea sub ochi corespondența integrală – ideal de regulă greu de realizat în istoria literară, și nu numai. Printr-o adevărată minune – s-o numim oare, păstrând, evident, proporțiile, a „noua minune a lumii”? – cele 104 scrisori ale lui Nae Antonescu au scăpat dintr-un incendiu, dându-ne imaginea, chiar dacă limitată, prin lipsa răspunsurilor Ancăi Sîrghie, de la care avem doar 42 de scrisori, plus cele nedatate, a dialogului purtat în timp și spațiu între două spirite afine. O discontinuitate între câteva scrisori ne îndreptățește să credem că soarta epistolelor profesoarei sibience a fost dramatică în Sătmar, din moment ce mai multe dintre ele s-au pierdut, mai ales cele din debutul corespondenței, pe tronsonul primelor 8 luni. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de cele ajunse până la noi și să sperăm într-un noroc viitor, când verigile lipsă ale acestui dialog să se completeze.

Absolventă a Filologiei clujene în anul 1967, Anca Sîrghie s-a întors la Alma Mater nouă ani mai târziu ca doctorandă a profesorului Gavril Scridon, cu intenția abordării exegetice a operei lui Radu Stanca, personalitate proeminentă a vieții culturale, teatrale în primul rând, a Sibiului, timp de două decenii (1941-1961). Cercetând bibliografia celui dispărut la 42 de ani, risipită prin zecile de publicații ardelene („Afirmarea”, „Claviaturi”, „Gând românesc”, „Lanuri”, „Pagini literare”, „Symposion”, „Tribuna” etc.) sau din capitală („Meșterul Manole”, „Teatrul”, „Universul literar”, „Vremea” etc.), tânăra profesoară s-a confruntat cu dificultățile documentării, publicațiile fiind greu accesibile. În acest context, s-a adresat lui Nae Antonescu, cunoscut de pe atunci, deși nu publicase nicio carte, ca un specialist în revuistica interbelică, dar și pentru generozitatea cu care își ajuta confrații care îl solicitau în legătură cu presa literară. Cel care răspundea la fiecare scrisoare care îi era adresată^{^[3]} nu pregetă să-i confirme nu numai disponibilitatea de a o sprijini în demersul său doctoral, ci și bucuria, datorită pasiunii ei, mărturisite, pentru subiectul ales. În următoarea scrisoare îi va trimite, deja, o condensată bibliografie Radu Stanca pe două pagini, continuată și în cele cinci scrisori expediate până la sfârșitul anului 1976. Erau, în bună parte, informații pe care le oferă cu spor Monicăi Lazăr pentru ediția Radu Stanca, Versuri, care va apărea în 1980 la Editura Dacia din Cluj-Napoca.

Din nefericire, lipsește scrisoarea de debut a acestei corespondențe care a dat naștere unei frumoase prietenii spirituale^{^[4]}. Prima scrisoare a Ancăi Sîrghie din acest epistolar surprinde prin aerul ei de familiaritate, imprimată de formula adresării: ”Dragă prietene”, dovada certă a altor misive anterioare. Epistola poartă data de 5 martie 1977, urmând, deci, fatidicului cutremur din seara precedentă, pe care îl amintește, cu durere pentru țara greu încercată, când îl informează că are și un frate în capitală. În rest, scrisoarea abundă în date despre revistele consultate, dar și despre problemele cu care se confruntă la liceu (olimpiade, montaje literare și alte activități culturale), într-o perioadă când o așteaptă un examen la Cluj-Napoca, în cadrul doctoratului. Acestea se constituie și în scuza pentru a nu-i fi răspuns la scrisori, absență care i-a provocat „nedumerire” corespondentului din Terebești.

Dialogul lor epistolar a continuat fără ca în primii trei ani să se întâlnească, cu un profit științific și afectiv recunoscut de Anca Sîrghie, care, copleșită de un program zilnic cvasiinfernal (cu catedra în două licee, nu întotdeauna aceleași, cu schimbări în fiecare toamnă, acasă cu „trei bărbați”, cu activități culturale și obligatoriile ședințe), găsea în Nae Antonescu nu numai specialistul, omul de mare cultură umanistă, cu o bogată experiență de viață, ci și un prieten care se bucura de succesele ei, îndemnând-o mereu să se autodepășească, mulțumit că nu se limitează, precum marea majoritate a profesorilor, „să prolifereze note de 7 în catalog”. La aflarea evenimentelor grave cu care se confrunta familia ei (moartea tatălui, accidentul cu mașina al soțului etc.), dascălul sătmărean găsea și îi adresa cuvinte potrivite pentru suflet și pentru minte!

S-au întâlnit efectiv de 5 ori în cei aproximativ 14 ani cât a durat, cu întreruperi – și atunci, fără reproșuri sau explicații – corespondența lor^{^[5]}. Înainte de prima întâlnire față către față, Nae Antonescu își făcuse deja o imagine admirativă despre corespondenta sa de la Sibiu, din discuțiile purtate la Cluj-Napoca și Satu Mare cu Gavril Scridon și Monica Lazăr – prieteni comuni –, dar și din ceea ce îi dezvăluiau scrisorile ei ca impresii ale altora. Astfel, într-o scrisoare trimisă din Terebești cu doar o lună înainte de întâlnirea din iulie 1979, când Nae Antonescu i-a fost oaspete la Sibiu, între referințe bibliografice privitoare la Pimen Constantinescu și Radu Stanca, acesta strecura și o „metaforă gratuită și fără nicio obligație”, numind-o drept „a opta minune a lumii”^{^[6]}.

La revenirea acasă, după vizita lui la Sibiu, fascinat încă de personalitatea ei, îi scrie, totuși reținut, ceea ce nu îndrăznise să recunoască la întâlnirea lor: „Dar dacă îți mărturisesc că ești femeia care m-a impresionat cel mai mult intelectual, încă nu am spus totul”^{^[7]}. În jurnalul său din acea perioadă, recunoscuse nerestrictiv uimirea și admirația trăite în ziua petrecută „în tovărășia profesoarei Anca Sîrghie, o femeie nespus de inteligentă, cu o aleasă sensibilitate artistică…”. Iar în continuare notase: „Este cea dintâi femeie care m-a uimit cu pregătirea ei artistică și intelectuală… Femeie fermecătoare, ospitalieră, plină de energie și avânt creator, disponibilă pentru îndelungate sforțări intelectuale, Anca Sîrghie, după o corespondență de trei ani, mi-a produs o impresie excelentă”^{^[8]}.

În toamna aceluiași an, un interviu proiectat de Anca Sîrghie pentru revista „Transilvania”, cu Marin Preda, i-a reunit pe toți trei în biroul directorului de la Cartea Românească, cu care Nae Antonescu fusese coleg de școală la București, în timpul refugiului. Întâlnirea a fost una ratată, ca și interviul, din cauza stării bahice a îndrăgitului romancier, prilejuindu-i lui Nae Antonescu amare reflecții despre „lipsa de responsabilitate etică” a scriitorului român, cum va nota ulterior în jurnal^{^[9]}.

S-au revăzut apoi la Terebești, Anca Sîrghie și soțul ei deplasându-se cu mașina, pentru a-l întâlni pe mai vârstnicul prieten în „cuibul său de lucru”, printre valoroasele lui cărți și reviste, plăcut impresionați de soția acestuia și de atmosfera tihnită din acel sat nordic^{^[10]}.

Și tot în ținutul Sătmarului a avut loc penultima lor întâlnire^{^[11]}, prilejuită de Sesiunea de comunicări științifice organizată la Ardud, în 27 martie 1981, consacrată Centenarului lui Octavian Goga. Invitată, grație lui Nae Antonescu, profesoara sibiană, aflată în prag de susținere a lucrării de doctorat, a făcut o impresie excelentă cu expunerea sa elevată, spre bucuria și mândria colegului său de profesie, căruia i s-au alăturat și alți participanți la eveniment.

A urmat, în luna mai 1981, finalizarea doctoratului, prin susținerea studiului monografic consacrat lui Radu Stanca, încununând o muncă trudnică, cu multe obstacole, unele inconturnabile, altele ridicate de invidia și răutatea unor colegi, adevărată cabală a mediocrității. A existat în o contraofensivă, constând în aprecieri venite din partea lui Andrei Pleșu și, mai ales, Constantin Noica. În 18 aprilie 1981, fără vreo solicitare din partea cuiva, așadar din proprie inițiativă, Noica a onorat-o, conform procedurilor în asemenea cazuri, cu un scurt referat asupra lucrării de doctorat, Radu Stanca- studiu monografic. Ideea-axă este aceea că autoarea “face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci și ființei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii”. Merită stăruit asupra ideii că o asemenea inițiativă a filosofului de la Păltiniș, care nu făcea parte din comisia de doctorat, deriva și din prețuirea operei lui Radu Stanca. În mare secret, Noica îi procură formularele pentru a se înscrie la o bursă DAAD în Germania, dar dosarul trimis prin poștă este posibil să fi fost sechestrat de securitatea din România socialistă.

Această încredere a unor spirite înalte a ambiționat-o, stimulând-o să-și depășească condiția umilitoare de a nu-și avea, ani la rând, o catedră sigură, profesoara ridicându-se deasupra banalului cotidian. Era prima profesoară de liceu din orașul de pe malurile Cibinului doctor în filologie și tot prima dintre colegii ei care a fost invitată, începând cu noiembrie 1977, la „Colocviile criticii” organizate de revista „Transilvania”. Nu-i era iertată nici prietenia cu filosoful Constantin Noica, locatar al unei mici cabane la Păltiniș, care o onora cu vizite acasă ori la școală, multe devenind adevărate regaluri spirituale. Nici micile realizări, obținute, însă, cu sacrificii, compensând prin pasiune, de la liceele în care a fost nevoită să funcționeze, ani la rând, deși era titulară, în speță publicarea revistelor „Lyceum” a Liceului „Gheorghe Lazăr” și „Hermes” a Liceului Economic, concepute și scoase împreună cu elevii, nu i-au fost recunoscute, alții arogându-și meritele, consolarea ei fiind satisfacția trăită de elevi.

Încurajată statornic, din depărtare, de partenerul de dialog, Anca Sîrghie este tot mai activă în plan publicistic, cu începere din 1975, când semnează în revista de specialitate “Limbă și literatură“. Doar că, spre dezamăgirea lui Nae Antonescu, ea îl abandonează pe moment pe Radu Stanca, în favoarea memorandistului Nicolae Cristea, personalitate emblematică pentru Sibiu și pentru Transilvania, interesul său fiind augmentat de faptul că era strănepoata acestuia pe linie maternă. Va publica în volume și reviste de prestigiu articole despre Jurnalul, Scrisorile și Memorialistica lui Nicolae Cristea^{^[12]}, apreciate de Nae Antonescu. Un eveniment literar a fost apariția „romanului epistolar” al lui Radu Stanca și Ion Negoițescu, publicat în 1978. El a nemulțumit familia Stanca și l-a dezamăgit pe Nae Antonescu, care iute a trimis o recenzie critică la „Steaua”, fără șanse de a fi publicată^{^[13]}…

După o ediție inițială mai restrânsă, Anca Sîrghie își va converti în 1996 cea mai mare parte a capitolelor din teza de doctorat în cartea cu titlul Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru. Va mai reveni la acest autor în 2012 cu volumul Radu Stanca Dăltuiri, și Radu Stanca Profil spiritual din 2015, ambele realizate în colaborare cu universitarul bucureștean Marin Diaconu și publicate la prestigioasa Fundație Națională pentru Știință și Artă din capitală. În anul 2016, semnează volumul Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai, Editura TechnoMedia. Făcând abstracție de lucrările cu caracter didactic ( 11 cursuri, dintre care la 5 va scoate și ediția a 2-a), publicate în mediul universitar, preocuparea sa de suflet a fost, pe parcursul a trei decenii de cercetări în biblioteci, dar mai ales în arhive din țară și din străinătate (Sibiu, Cluj, București, Viena și Budapesta), scoaterea din uitare și restituirea memorandistului Nicolae Cristea prin cele cinci cărți de studii, memorialistică și documente, dintre care, două împreună cu bine cunoscutul istoric al filosofiei și editor Marin Diaconu^{^[14]}.Printr-o simetrie necăutată, tot cinci sunt în prezent lucrările dedicate lui Radu Stanca, dacă avem în vedere și recenta apariție Radu Stanca și Sibiul, publicată la Editura TechnoMedia din Sibiu cu a doua ediție în 2022.

Odată doctoratul finalizat și scopul cu care debutase dialogul atins, corespondența lor nu numai că nu-și reduce ritmul, ci devine mai alertă afectiv și intelectual, adevărată „supapă pentru eliberarea energiilor negative” prin confesiune, dar și mijloc de îmbogățire sufletească și spirituală pentru amândoi. Dialogul epistolar Sibiu-Terebești este însoțit de un permanent schimb de cărți, unele dificil de procurat, fie din cauza tirajului, insuficient atunci (deși cărțile se tipăreau în mii și zeci de mii de exemplare!) pentru a satisface foamea culturală (precum trilogia lui Mircea Eliade despre Istoria credințelor și ideilor religioase), fie pentru destinația lor locală (cum a fost cazul celor trei volume de Repere sibiene, publicate în 1977, 1980 și 1982)…

Cei doi epistolieri nu se gândesc la posteritate atunci când își expun preocupările și opiniile, dialogul decurgând firesc, fără încercări de epatare prin apelul la o falsă erudiție, cum se întâmplă de cele mai multe ori. Și, totuși, dimensiunea culturală a epistolarului este indubitabilă, vizibilă și celui mai cârcotaș cititor. Ea transpare, atât din proiectele lor, dintre care unele se vor realiza abia după 1989^{^[15]}, cât și din lecturile lor, din titlurile cărților pe care și le-au dăruit și, desigur, din cărțile și studiile publicate etc. Cum era și firesc, preocupările culturale ale cărturarului din Terebești predomină, oferindu-i, implicit, mai tinerei colege un îndreptar de lectură, el dovedindu-se, astfel, un adevărat antrenor cultural! Ea se bucură când acestuia îi apare, după o îndelungă așteptare în editură, prima sa carte, Scriitori uitați, în decembrie 1980, când el împlinise 59 de ani! Este cartea care l-a făcut cunoscut, din moment ce într-o discuție purtată de profesoară cu Noica, filosoful, care, întrebat dacă a auzit de Nae Antonescu, afirmă că n-ar putea să nu-l cunoască pe autorul volumului Scriitori uitați. Întrucât Nae Antonescu nu era o fire expansivă, tot ea este printre puținii, care află și se entuziasmează că el a început să scrie un roman intitulat Cartea cu semne, „un fel de jurnal, așa cum pe vremuri făcea André Gide”^{^[16]}. Proiectul a fost repede abandonat, probabil din lipsa de apetență pentru ficțiune, Antonescu fiind omul stăpânit de demonul preciziei. Datorită acestuia, este revoltat de erorile de informație și de interpretare perpetuate „tiranic” de către istoricii literari, prea grăbiți pentru a se informa de „la izvoare”. În contrapondere, își propune, cu naivitate, să atragă atenția asupra erorilor în revista „Steaua”, într-o rubrică „de punere la punct”, „Addenda et corrigenda”, proiect nerealizabil, însă, nici atunci și nici azi^{^[17]}! Din pasiunea de bibliofil a lui Nae Antonescu, care-și cheltuia cu obstinație banii pe achiziția de cărți, procurate de prin anticariatele bucureștene^{^[18]}, se împărtășește și Anca Sîrghie, amândoi supunându-se fericiți celei de-a unsprezecea porunci adăugate de către Radu Stanca celorlalte porunci biblice^{^[19]}, anume „să-ți iubești cărțile!”.

Sunt multe pagini remarcabile în cartea de față, dar probabil că în mintea cititorului vor rămâne și reverbera, cu deosebire, cele care îl au în centru pe Constantin Noica, magul de la Păltiniș, prieten aici al profesoarei Anca Sîrghie^{^[20]} și veche cunoștință, din anii ’40, a lui Nae Antonescu, dar, spre regretul acestuia, doar livrescă, el hrănindu-se, în ultimii ani ai corespondenței, cu opera nicasiană. Anca Sîrghie îl informează despre prezența lui Noica în casa lor, dar și despre urcările ei la Păltiniș. Autorul „scriitorilor uitați” și pasionat de revuistica interbelică, în care Noica se implicase cu fervoare, îl recomandă spre lectură pe cel care „e singurul filosof român de azi care gândește”^{^[21]}. Incitat de apariția, în 1987 a Epistolarului și de reacțiile pe care acesta le-a declanșat în presă, dar având parcă și o premoniție, din luna septembrie a aceluiași an, Nae Antonescu își propune studierea filosofiei lui Noica, reprezentantul „de frunte al culturii românești”, începând cu preistoria acesteia, adică de la primele articole din „Vlăstarul”, revista Liceului „Spiru Haret”, și până în anul 1944. În 3 decembrie, el notează în jurnal că citește Pagini despre sufletul românesc, cartea lui Noica din 1944. În seara zilei următoare, a căzut ca un trăsnet vestea morții, la spital în Sibiu, a celui care se despărțise, într-un mod cam teatral, de Goethe, iar acum se despărțea definitiv și de filosofie, considerată de el „suverana culturii”, el înveșnicindu-se la Schitul de la Păltiniș.

Consternată și ea de dispariția marelui filosof și prieten, Anca Sîrghie revine, după aproape o lună, cu o memorabilă scrisoare, care va rămâne cu siguranță în istoria literară. Și aceasta nu numai pentru că relatează ultimele zile ale lui Noica, cu emoțiile și speranțele celor care i-au fost alături în spital, ci și pentru că aduce mărturia unor întâlniri irepetabile.

Este vorba, mai întâi, de disputa lui Noica, de 4-5 ore, cu Andrei Marga, tânărul filosof clujean, care, format în climatul cultural german, îi reproșa caracterul prea literar în care aborda problemele filosofice. Andrei Marga, afirmă Anca Sîrghie, a ieșit din dispută copleșit de informația culturală și științifică existentă „în fiece propoziție rostită de Noica”^{^[22]}.

În schimb, duelul cu Eugen Simion, provocat de Noica, întrucât criticul ridicase obiecții la Jurnalul de la Păltiniș, într-un articol din toamna anului 1983^{^[23]}, a fost mult mai complicat, pregătit din timp, cu cerințe formulate și acceptate anterior și, fapt relevant, cu un public admis în ultimul moment, constituit din Mircea Ivănescu, soții Vasile și Felicia Avram și, desigur, gazda confruntării.

Două lucruri, reieșite din jurnalul considerat de Eugen Simion „neobișnuit” și „extraordinar”, îi reproșează criticul filosofului care invita tinerii înzestrați pentru studiu la Păltiniș spre a deprinde meșteșugul gândirii: „inapetența lui Noica pentru suferință” și refuzul criticii literare, considerată de el inferioară filosofiei, întrucât rămâne în orizontul judecății, or, în cultură, important este să ajungi la silogism, la concept, ceea ce este privilegiul filosofiei. Disputa a durat trei ore, cu argumente de o parte și de alta, cei patru filologi susținându-l pe Eugen Simion, dar runda a fost câștigată de către Constantin Noica.

Duelul cu filosoful „devenirii întru ființă” era ab initio sortit înfrângerii: nici Andrei Marga și nici Eugen Simion nu puteau câștiga, deși aveau dreptatea lor, căci proveneau dintr-o altă paradigmă ideatică. Mult mai echilibrate ar fi fost disputele cu prietenii săi de generație, N. Steinhardt, Mariana Șora și Alexandru Paleologu, ale căror obiecții au fost expuse publicistic, fără a primi riposta lui Noica.

Nu numai această scrisoare-eseu va face deliciul cititorilor epistolarului conceput de Anca Sîrghie, ci și sinceritatea și autenticitatea care se degajă din toate scrisorile, viața și cultura care palpită, reconstituind un crâmpei din biografia celor doi intelectuali, parteneri de dialog. O biografie reală, fără nimic trucat, întrucât o știm de la acel insomniac și disperat provenit din Rășinarii Sibiului, Emil Cioran, că „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”^{^[24]}.

Florian Roatiș

[1] Cu o surprinzătoare sinceritate, Nae Antonescu se compară numai fizic cu scriitorul italian, considerat „cel mai urât dintre scriitorii epocii sale”, fără a-și aroga și geniul acestuia! Vezi Infra, p. 178.

[2] Dacă facem abstracție de cele patru rânduri din 9 februarie 1990, prin care Nae Antonescu o informează că îi trimite cinci numere din revista sătmăreană „Solstițiu”, nou apărută, cu banii editorilor.

[3] Vezi Infra, p. 178.

[4] Aflăm, însă, din jurnalul lui Nae Antonescu, în notația din 21 iunie 1976, că Anca Sîrghie i-a devoalat proiectul în legătură cu Radu Stanca și i-a „cerut unele lămuriri bibliografice”. Vezi Nae Antonescu, Jurnal literar (1974-1989), Ediție și studiu introductiv de Florina Ilis, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. 52.

[5] Cea mai lungă perioadă de „tăcere” a fost cea dintre 5 iunie 1986 și 15 aprilie 1987. O posibilă oboseală este detectabilă în corespondența lor din ultimii doi ani: patru scrisori trimise în 1988, două de către fiecare, iar în anul 1989 cinci, trei ale lui Nae Antonescu.

[6] Vezi Infra, p. 120.

[7] Vezi Infra, p. 126.

[8] Vezi Nae Antonescu, op. cit., p. 209.

[9] Vezi Nae Antonescu, op. cit., p. 216.

[10] Vezi Infra, p. 147.

[11] Anca Sîrghie mai amintește de o întâlnire la o ședință a Societății Române de Filologie la București, probabil în februarie 1983. Vezi Infra, p. 181.

[12] Completate cu alte texte, în special cu corespondență, ele au fost publicate în volumul Memorandistul Nicolae Cristea și epoca sa. Culegere de studii, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, în 1996, cu o a doua ediție revăzută și adăugită în 2011 la Editura TechnoMedia, Sibiu, având Cuvânt înainte semnat de prof. Univ. dr. Mircea Păcurariu și postfață de Ana Grama. .

[13] Vezi Infra, p. 96.

[14] A se vedea titlurile Supra, p. 36-37, notele 1-3.

[15] Le-am amintit, deja, pe cele ale profesoarei Anca Sîrghie. Nae Antonescu și-a văzut finalizate prin publicare câteva cărți la care lucrase cu devoțiune atunci când vârsta și bolile i-au permis: Revista Jurnalul literar (1999), Reviste din Transilvania (2001), Scriitori și reviste din perioada interbelică (2001), Revista Fundațiilor Regale (2006) etc.

[16] Vezi Infra, p. 178. Ambiția de a merge pe urmele lui Gide, autor al romanului Falsificatorii de bani (1926), o mărturisește doar aici, ea lipsind până și din Jurnal literar, care prezintă mai pe larg laboratorul său de creație.

[17] Vezi Infra, p. 208.

[18] Cine se putea „lăuda” în epocă a fi posesorul colecției revistei „Les Nouvelles litteraires” pe cinci ani, al Léviathanului lui Julien Green (autorul preferat al lui Nae Antonescu, alături de Georges Bernanos) sau al lui Dante Vivo de Giovani Papini? Vezi Infra, p. 234.

[19] Vezi Radu Stanca, „În loc de «o carte pe zi», despre cărțile de totdeauna”, în Idem, Dăltuiri. Ediție alcătuită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, București, 2012, p. 75.

[20] În primăvara anului 1981, Noica a onorat-o, cu un scurt referat asupra lucrării de doctorat, Radu Stanca- studiu monografic. Referatul este redat în anexă la volumul publicat de Anca Sîrghie în 1996, Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, Casa de presă Tribuna, Sibiu, p.186.

[21] Vezi Infra, p. 208.