Între vestea morții cuiva și drama celui plecat și a apropiaților săi e un gol, un întuneric greu de pătruns. Am fost martor indirect, în ultimele zile, la tragedia unei familii care se pregătește să își înmormânteze sora, fiica, soția. O boală necruțătoare a chinuit-o pe femeia de nici 50 de ani, care în ultimele zile a participat, cu o tărie greu de înțeles, la toate pregătirile pentru propria înmormântare. Le-a spus apropiaților ce fel de sicriu își dorește, cum să fie organizat priveghiul ș.a.m.d. Fratele ei mi-a povestit, pas cu pas, momentele cumplite; e greu să le asculți, darămite să le trăiești. Sora lui, plină de energie, un suflet mare, un om dedicat semenilor spera ca viața să fie ceva mai îngăduitoare, nădăjduind că va mai trăi un an. Dar lucrurile s-au întâmplat altfel și starea ei s-a agravat brusc. Și în ultimele momente a vrut să-și protejeze părinții, și-a ascuns suferința și a încercat să rezolve toate problemele în așa fel încât după moartea ei cei din jur să nu treacă prin desișul dureros al organizării. Repet: e greu de imaginat cum s-au scurs aceste din urmă săptămâni și cred că nimeni n-ar vrea să fie în pielea părinților, fratelui și soțului, cu toții sugrumați de durere și neputință. 

M-am întrebat de zeci de ori în aceste zile ce simte un om care știe că în câteva ore sau câteva zile nu va mai fi, un om care își organizează propria înmormântare. Și m-am mai întrebat de ce oare nu învățăm să prețuim mai mult fiecare zi pe care o trăim. Când gonim nebunește pe pista acumulărilor, când punem la cale strategii prin care să le facem rău semenilor, cânt urâm sau ne roade invidia ar trebui să ne gândim că, pentru unii, a trăi o zi în plus, o lună, un an, înseamnă enorm. 

Și ar mai trebui să înțelegem că nu avem cum să îngropăm lângă noi tot ceea ce acumulăm, că plecăm lăsând în urmă doar amintirea trecerii noastre prin această lume. Înainte de a pune, fără miză, tunurile alimentate cu bârfe, delațiuni și ocări de tot felul pe cei din preajma noastră, ar trebui să ne gândim că în timp ce noi ne comandăm pantofi, parfumuri sau pijamale, alții își comandă sicriu. E limpede că nu ne putem îmbuna total, că structura noastră nu suportă schimbări radicale, dar dacă ne îngăduim luxul de a reflecta puțin și a ne diminua parțial pornirile sălbatice, s-ar chema că am făcut un pas important spre umanizare.