Articol
* Academicianul Florin Constantiniu n-a fost doar un istoric erudit, ci şi un om de spirit. (1933-2012). Volumul "O istorie sinceră a poporului român" (1997) a iscat multe comentarii pro şi contra. Vă ofer un citat: "Ne îndreptăm spre o sărăcie intelectuală care va transforma România într-un deşert cultural./…/Deşi se vorbeşte de conservarea patrimoniului naţional, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea Iui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani, dar se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux./.. ./Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut atâta rău românilor cât au făcut politicienii postdecembrişti/…/ Principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român. El ilustrează perfect observaţia că un popor de oi naşte un guvern de lupi/…/"Adevărat, iar dacă mai are şi un măgar tolomac în frunte "tacâmul" e complet. * Emil Cioran îi scria fratelui său Aurel, din Paris, în 18 martie 1975:"/…/Simt o nevoie fizică să văd comaci, iar cei pe care-i văd în Paris au un aer jalnic şi totodată fals. E incredibil cât de vie a rămas în mine imaginea Sibiului". A făcut bine că nu s-a mai întors, murind cu acea imagine idilică din tinereţea lui sibiană. * Un alt scriitor român care a preferat să trăiască la Paris, dar a venit să moară la Bucureşti, George Astalos, avea părerea că "exilantul este cineva care a pierdut totul în afară de accent." Cred că lui Cioran nu i se potriveşte, vorbind perfect atât româneşte cât şi franţuzeşte. * Un ins, pensionar, care nu citeşte, nu scrie, nu face integrame, nu umblă prin parcuri, trei fiind ocupaţiile lui zilnice: somn, tv, mâncare, mă întreba ce va urma după capitalismul ăsta care dă semne de oboseală. Sincer, i-am răspuns că preocupările mele sunt de altă natură şi seara nu-mi fac planuri decât pentru ziua următoare: revistele (câte mai citesc), pâinea, jocker şi 6 din 49, medicamente, pedichiură, frizer, masaj la picioare, bere la Frieda (când pot), telefoane cu cei care mă caută şi alte câteva mărunţişuri…De soarta lumii să se ocupe cei aleşi sau numiţi în funcţii înalte. Eu am dus destul tava şi-am spus destul: "Domnu` conte este servit! "în piesele teatrului sibian. * Fostul Arsenal al armatei, apoi secţie a IPAS a fost dărâmat pentru a face loc unui nou cartier de blocuri. Deocamdată e un şantier, în care mai mult se stă decât se lucrează. Poate se lasă printre monştri din beton şi nişte spaţii verzi şi locuri de joacă pentru copii, nu doar parcări asfaltate. * În revista România literară, mai mulţi scriitori răspund la întrebarea: "Care este cel mai bun deceniu din viaţa dumneavoastră?" Între ei, şi sibianul loan Radu Văcărescu, profesor, poet, preşedintele Filialei sibiene a scriitorilor. Ocolind un răspuns scurt, tranşant, Jean face un bilanţ al activităţii lui ca dascăl, redactor la revista Euphorion şi ca autor de cărţi timp de 30 de ani. Şi ceilalţi o cam lălăie. Adevărul este că întrebarea nu a fost bine pusă. Deceniul cel mai fast pentru scriitori şi pentru literatura română -dacă mă întrebaţi pe mine – a fost 1965-1975, când scriitorilor li s-a slăbit un pic zăbala ideologică şi au apărut cărţi care vor rezista în timp: Marin Preda (Intrusul, Imposibila întoarcere, Delirul. Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni), Eugen Barbu (Princepele, Incognito), Nicolae Breban (Francesca, Animale bolnave, Îngerul de gips, Bunavestire), Fănuş Neagu (Îngerul a strigat, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe), D. R. Popescu (Somnul pământului, Duios Anastasia trecea, Ploaie albă, Căruţa cu mere). Constantin Ţoiu (Moartea în pădure, Galeria cu viţă sălbatică) etc. Atunci s-au scris şi publicat cărţi adevărate, restul sunt poveşti.