Din nou constat, cu tristețe, că nimeni nu mai caută pe nimeni! Că nimeni nu mai râde cu adevărat! Că a noastră lume îngândurată tace și suspină! Că telefonul de pe etajeră și soneria de la poarta casei nu mai sună! Că privim înfrigurați prin sticla ferestrelor cum ninge viscolit peste albii ghiocei și terasele tremurânde ale Sibiului. Că florile magnolilor din parcuri sunt triste, iar prin pâcla norilor călători se strecoară, în surdină, avioanele războinice ale înaltului CERULUI! Nu mai avem nici Primăvară! Nici Iarnă! Nici restul anotimpurilor anului. Nu mai avem nici Liniște! Nici Țară! Nici Libertate! Nici Sănătate! Nici Omenie! Nici Bucurie! Nici Credință în Dumnezeu! Nu mai avem nimic! Dovadă că florile cireșilor, caișilor, piersicilor și magnolilor tremură și se cutremură sub covorul alb al zăpezilor vifornițelor păgâne. Că sirenele salvărilor continuă să ne întristeze sufletele și să ne îndolieze inimile. Iar de atâta  zloată, piscurile Munților Făgăraș și-au reînnoit cojocul alb al zăpezilor! Este un început de neprimăvară cum altul, la fel de trist, n-a mai fost nicicând în lumea asta mare! Și, totuși, să fim optimiști: vin Floriile și Învierea Domnului!
                   

Poetul Octavian GOGA și Mareșalul Ion ANTONESCU 

Nu mai știu în care an, doar atâta îmi aduc aminte că era în dimineaţa unei zile de 1 aprilie, atunci când păşeam, fără pic de grabă, pe caldarâmul bolovanilor de râu ”şlefuiţi”, atât de repezişurile apelor de munte și de încălțările picioarelor rășinărenilor Mărginimii Sibiului, cât și de roțile mulțimilor căruțelor și copitelor ascuțite ale oilor și mieilor. Micul elev-școlar și aurar din mine își readusese aminte că erau zorii zilei nașterii acelui bărbat frumos la chip, cu părul castaniu, lins și mătăsos, făcut cărare pieptănată în stânga capului său deștept. Cel care, în data de 1 aprilie 1881, venea pe lume în Rășinarii Mărginimii Sibiului, pentru ca la vârsta împlinită de numai 57 de ani să fie înmormântat în parcul Conacului-Castel din Ciucea Clujului, sat scăldat de apele limpezi și reci ale Crișului Repede. Conac, cândva, reședință de vară preferată a prietenului său maghiar și transilvănean, poetul Ady Endre (1877-1919), fiu al satului sălăjan Mucențiu, cel care în prezent poartă numele acelui poet. La două zile de la data morții lui GOGA (București, 7 mai 1938), coșciugul cu trupul său neînsuflețit era coborât într-un mormâmt obișnuit, ca apoi să fie așezat în ”Mausoleul Iubirii”, din fața Conacului. Era primul din cei patru copii ai soților Aurelia (învățătoare rășinăreancă) și Iosif Goga (preot, născut în Crăciunelul Cetății de Baltă, de pe Târnava Mică). Ordinea venirii lor în lume fiind următoarea: Octavian, Victoria, Claudia-Maria și Iosif. Cel mai mic dintre ei fiind autorul romanului autobiografic ”Cartea fericirii”. Octavian, pe când se afla în ultimul an de studenție la Facultatea de Litere și Filozofie din Budapesta, ca beneficiar al unei burse din partea Fundației Gojdu, în vacanța din anul 1903 începe să traducă, din limba ungurească în cea românească, poemul-dramatic ”Tragedia Omului”, scris de slovacul de origine maghiară Madach Imre (1823-1864), pentru ca în 1923 să fie ales membru al Academiei Române, iar un an mai târziu să obțină Premiul Național de Poezie. Amintesc și faptul că, inițial, Goga a fost căsătorit cu sibianca Hortensia, fiica avocatului Partenie COSMA (1837-1923, directorul Băncii Albina din Sibiu și președinte al Partidului Național Român, militant de frunte pentru Unirea Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia). După ce divorțează de ea devine soțul actriței lirice Veturia Treteanu. Cea care își doarme somnul de veci în același pământ al parcului din Ciucea, însă într-un mormânt separat. Toate acestea, la un loc, fiind spuse și expuse, îmi propun, în continuare, să ofer cititorilor ziarului ”Tribuna” povestea unei întâmplări mai puțin cunoscută publicului larg, și pe care am intitulat-o: ”Din memoria încă neștearsă a istoriei neamului românesc”.

Evident că se impune să fac și o sumară explicație privitoare la câteva dintre  personajele din această inedită fotografie-document. Cea care prezintă, în mare, componența așa zisului ”Guvern Goga-Cuza”, din perioada: 29 decembrie 1937-10 februarie 1938. Cu precizarea că pe acea vreme poetul rășinărean și sibian era unul dintre liderii politici de frunte ai Partidului Național Creștin, însă cu o susținere minoritară în Parlamentul României de la București de numai 9,5%. În mijlocul primului rând al fotografiei se află regele Carol al II-lea, împreună cu soția sa, Elena și cu fiul lor, Mihai I al României. În stânga lor sunt: Alexandru Vaida Voievod, semnatarul Tratatului de Pace de la Trianon, din partea României, după încheierea Primului Război Mondial, Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și respectiv Octavian Goga. Al doilea personaj din dreapta reginei, este istoricul-academician Nicolae Iorga, iar în restul grupului se află nu numai marea majoritate a membrilor Guvernului, dar și alți demnitari ai acelor vremuri, inclusiv generalul Ion Antonescu, în calitatea sa de atunci de Ministru de Război. Cel care avea să fie viitorul mareșal al oștirii naționale, precum și primul-ministru al României, din timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Funcție pe care o va deține până în ajunul semnării Actului Istoric de la 23 August 1944, moment în care este arestat, iar apoi întemnițat și condamnat la moarte, acuzat fiind de crime de război. Execuția prin împușcare a avut loc în incinta Închisorii Jilava, în data de 6 iunie 1946. Adică, imediat după sărbătoarea creștină a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile) și a Sfintei Treimi, dar și cu opt zile mai devreme decât data  sa de naștere: 14 iunie 1882, Pitești. Constat că prea m-am luat cu vorba şi am uitat să vă mai spun și că înainte ca doi dintre membrii plutonului de execuţie să-i pună la spate mâinile încătuşate și să-i acopere ochii, preotul ortodox al închisorii a rostit o scurtă rugăciune, în vreme ce capul cărunt al mareșalului se aplecase să sărute cu buzele tremurânde Sfânta Cruce a ultimei împărtăşanii. Peste câteva zile ar fi împlinit vârsta de 64 de ani. Călăii săi n-au mai vrut să aştepte. Cu atât mai puţin consilierii politici sovietici ai trupelor rusești de ocupaţie a României. Hotărând să-i curme viaţa cât mai curând posibil. Întrebat dacă are o ultimă dorinţă, fostul prim-ministru şi comandant al Armatei Române, a strecurat o scrisoare în mâna preotului-duhovnic al închisorii, rugându-l să facă cumva ca acele rânduri cenzurate să ajungă sub ochii înlăcrimaţi ai soţiei sale. Scrisoare din care spicuim:  

”Draga mea Lica!”   
”Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi în faţa Justiţei Supreme. Aşa că stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum l-am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, au fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. „Am fost un învins”, au fost şi alţii…mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă este să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi o bucată de pâine care astăzi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo în Ianca Nouă. Voi fi între cei cu care am copilărit şi am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările   ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Zăbovind în mormânt eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţişez cu dragoste. Nici o lacrimă!  ION”.  
PS: Pe cei necredincioși nu numai umbra morții îi cuprinde tot mai tare, ci și deznădejdea că după moarte nimic nu mai urmează. Doar cei care cred în Dumnezeu mai rămân cu darul Învierii și al Vieții Veșnice. MOARTEA fiind săvârșirea pământeană a trupului omului, nu și a sufletului său. Dovadă a puterii vieții și a neputinței morții.