Tema primei dezbateri publice din 13 februarie 2024 – în Centrul Cultural TRIBUNA – a fost «viitorul localităților „suburbane”». Tema a fost inspirată de un panou rutier vizibil pe drumul național DN14, care atrage atenția: „Cartier Târnăvioara, str. Morilor …”. Puțini sibieni mai știu că localitatea Copșa Mică era un un mic sat (atestat documentar la 1263) situat la confluența râurilor Vișa cu Târnava Mare. Două evenimente istorice au condus la dezvoltarea economică: 1. Construcția căii ferate Sibiu – Copșa Mică și Teiuș – Brașov (în 1872), Copșa Mică devenind un nod feroviar important în Transilvania; 2. Descoperirea și exploatarea gazului metan (în 1913), eveniment care a condus la industrializarea localității (începând din 1935), edificarea unei colonii muncitorești („Colonia Laborator”, în 1960); construcția celor două mari fabrici au dispus Copșa Mică pe harta poluării din Europa, consecința fiind declararea ca oraș în 1961 și înglobarea localității Târnăvioara – fostul sat Proștea Mică, atestat documentar la 1358, cunoscut și sub numele de Proștița – „Satul mic al prepozitului”. În 1964, localitatății componente a orașului Copșa Mică – Proștea Mică – i s-a schimbat numele în Târnăvioara, iar comuna Proștea Mare a primit numele de Târnava. În 1932, ambele sate erau comune de sine stătătoare și nimeni nu visa că peste mai puțin de jumătate de secol Proștea Mică va dispărea! La mijlocul sec. al XIX-lea, ținutul dintre cele două Târnave era cunoscut ca a doua regiune viticolă din Transilvania, mulți iobagi din satele comitatelor Tîrnava și Alba de Sus veneau să lucreze în aceste centre viticole. Se păstrează un document din conscripția czirakyană în Făget (în Arhivele Statului – Ungaria, Budapesta) care conține următoarele: «Împrejuru nost la Mediaș, la Bălcaci, la Proștea Mare, la Proștea Mică, la Agîrbiciu, la Frîua, la Șeica Mare și la Șeica Mică multe și frumoase dealuri (cu vii) fiind, acolo lucru pe bani putem căpăta și merem acolo a lucra pe bani» (sursa: Acta Musei Napocensis, 1979). Și totuși, Târnăvioara a ajuns un mic cartier, ca și Gușterița și Turnișorul! Singura diferență este că se cunosc actele de înglobare de către actualul oraș Copșa Mică, a vechii localități Proștea Mică!

În ultimele decenii asistăm la o tranziție sistematică a majorității satelor spre structuri semiurbane, vechea identitate locală fiind abandonată treptat, fără a se înlocui cu nimic altceva. Nu întâmplător, pentru dezbaterea publică am selectat două localități din Mărginimea Sibiului, care au cunoscut o evoluție relativ surprinzătoare. Iar pentru toți cei care nu cunosc încă tema dezbaterii, prezentăm „provocarea” lansată de unul dintre cei mai mari și cunoscuți fotografi români: Ion Miclea (1931-2000). În prefața albumului „Sibiel” (Ed. Rev. Transilvania, 1980) se consemnau întrebări, rămase și în prezent fără răspuns: «Cum va ajunge satul românesc în viitor, cum va arăta peste decenii? Examinînd planurile de perspectivă ale societății noastre, proiectele de dezvoltare ale României în viitoarele decenii, este limpede că actuala imagine a satului românesc, substanțial diferită față de cea din secolul al XIX-lea, nu va mi fi regăsită după anul 2000. Mersul accelerat al progresului social-economic, pătrunderea civilizației urbane la sat, urbanizarea satului, industrializarea proceselor de muncă agricole vor face ca ceea ce era reprezentativ pentru satul românesc de acum o eră să dispară iremediabil, refugiindu-se în mărturiile documentare din arhive și muzee. Vom avea un alt sat sau, mai exact, vom deschide dicționarul la cuvîntul sat, constatînd uimiți că ceea ce scria în dicționarul limbii române din anul 1978 nu mai corespunde, nici ca imagine și nici ca sens satului românesc reprezentativ de după anul 2000.

Lucian Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”. Aceasta se referea la nemișcarea eternă a lumii rurale, contrapusă lumilor mișcătoare și efemere, la satul cu univers închis și autonom, la satul cu temelia fundamentală a lumii. Blaga nu greșea în această afirmație poetică, dacă o extindem asupra întregului trecut românesc. Acest sat a fost, într-adevăr o temelie a lumii românești. Valorile lui materiale și spirituale au înzestrat neamul nostru în multimilenara sa existență, făcându-l să dăinuie și să biruiască prin niște cumplite vremi, neclintirea satului însemnînd neclintirea neamului nostru pe acest pămînt. Satul ne-a dat pîinea cea de toate zilele, rîvnită prea ades de alții, satul ne-a dat limba care i-a cuprins din începuturi pe Creangă, pe Coșbuc, pe Eminescu, pe Sadoveanu; satul ne-a dat sîngele care a ținut trează ființa patriei, făcând-o să reînvie din cenușă, cu armele apărării în mîini. Satul înseamnă începutul nostru aici, deci vechimea noastră, la Dunăre și la Carpați, satul reprezintă explicația continuității și unității poporului românesc pe vastul spațiu pe care românii îl ocupă în istorie. Așa stînd lucrurile este firesc elogiul pe care gînditorii și poeții acestui neam l-au adus satului românesc. (…) Inițiativa de a întemeia o Colecție de albume consacrată unor sate reprezentative din anii noștri, are deci sensul unei continuități. Dorim prin aceasta să ducem mai departe gestul înaintașilor, dorim prin aceasta să contribuim la fixarea în memorie a unor valori reprezentative ale satului contemporan – peisagistice, arhitectonice, plastice, tipologice, valori care altfel, în vîrtejul prefacerilor s-ar pierde iremediabil. Dorim, peste toate să fixăm pe peliculă dinamica actuală a satului românesc la această clipă de răspîntie, cînd valorile trecutului se împletesc cu valorile viitorului, primele estompîndu-se pînă la dispariție, ultimele croindu-și drumul larg și definitiv al generalizării unanim acceptate.

Ce va dispare și ce va supraviețui? În ordinea inventarului tradițional de muncă va dispare sau aproape a dispărut tot. A dispărut plugul de lemn sau fier, tras de boi. A dispărut inventarul complicat și pitoresc al ariei de treieriș tradiționale. A dispărut uleinița și piva și moara de apă, va dispare fîntîna cu cumpănă.

Va dispare și inventarul mărunt care a traversat milenii, venind în forme neschimbate de la daci pînă azi. Vor dispare în parte sau în întregime unele elemente de arhitectură sau se vor modifica. Va dispare costumul popular, folosit doar în momentele sărbătorești ale vieții, dar exclus din uzul curent. Ce va supraviețui?

Va supraviețui, probabil, tot ceea ce ține de artă, căpătînd expres această funcție, fiindcă arta ne va însoți mai departe în viitor. Vor supraviețui și vor înflori valorile de omenie ale satului românesc, care fac parte din ființa profundă a întregii națiuni. Prin ele, prin aceste valori, satul va păși mai departe în viitor. Dar ca să-i recunoaștem chipul de odinioară, ca să înțelegem vatra de la care au izvorît, va trebui să ne întoarcem înapoi și să deschidem aceste albume (…)».

În dezbaterea publică, prof. Sorin Coldea a făcut o amplă prezentare a problemelor cu care se confruntă localitatea Sibiel, plecând de la fenomenele demografice (îmbătrânirea și părăsirea satului de către tineri, repopularea satului cu mulți străini, care s-au stabilit aici, mulți copii frecventând grădinița). Administrând propria pensiune – ce valorifică armonios peisajul natural al râului Sibiel -, Sorin Coldea păstrează o serie de colecții de obiecte vechi, diverse, fiecare obiect și loc din gospodărie sau din sat având propria poveste, pe care domnia sa știe să o spună și să o împărtășească, cu fiecare turist în parte. Muzeul de icoane pe sticlă „Zosim Oancea” are nevoie de o semnalizare corespunzătoare (prin panouri mari) și materiale diverse de prezentare. Istoria cetății Salgo trebuie clarificată de către istoricii sibieni, polemica cu Orlatul fiind arhicunoscută. A propus în repetate rânduri, punerea în valoare a cetății Salgo, prin decopertarea arbuștilor care ascund înaltele ziduri de privirile traficului rutier de pe drumul național DN1. De altfel, toți cei prezenți au invocat starea deplorabilă a drumurilor de acces în interiorul localităților aparținătoare celor două orașe – Săliște și Tălmaciu – lipsa mijloacelor de transport în comun (atât în zilele de lucru, cât și în weekend) făcând traficul autoturismelor infernal, pe străzile înguste ale satelor de munte și descurajând turismul în aceste localități. Iar pentru că mulțimea problemelor expuse depășește spațiul articolului, reproducem una din mărturiile dezbaterii consemnate în „Cartea de Onoare” a Centrului Cultural TRIBUNA:

«Într-o lume zbuciumată, punctată de numeroase crize, de războaie, epidemii, TRIBUNA a fost, este și va fi și o corabie care a adus, aduce și va aduce cultură, pace și speranță în viața noastră. Vă mulțumesc, Sorin Coldea, marți, 13 februarie 2024». (va urma) Marius HALMAGHI