Duminică dimineața ne-am trezit în bubuitul știrilor ce anunțau – pentru a câta oară? – pericolul izbucnirii celui de-al treilea război mondial. Iranul încercase să lovească Israelul cu o mulțime de rachete și drone, atacul fiind respins și nesoldându-se cu pagube foarte mari. Imediat au fost treziți din somnul duminical analiștii neamului și chemați să sloboade păreri despre ceea ce urmează să se întâmple. Printre mesajele lor, ba grave, ba liniștitoare, picurau reacțiile statelor lumii care îndemnau la cumpătare. 

Orice scenariu pozitiv, care elimina posibilitatea escaladării conflictului atenta la panica productivă a reporterilor și realizatorilor pentru care războiul e un subiect numai bun de mestecat, chiar dacă, după câteva ceasuri, îi piere gustul pregnant. Mă rog, pentru jurnaliști și floarea analiștilor de tot felul, conflictul armat înseamnă o pâine caldă. Însă pentru telespectatorul sătul de mutări stupide pe tabla de șah a planetei, încă un front înseamnă o neliniște în plus. Și nu pentru că vreo rachetă ar putea cădea în bătătura românului, spaniolului, neamțului sau francezului, ci pentru că războiul înseamnă alte prioritizări, prețuri mai mari, bani investiți în armament. Dintotdeauna nebunii puternici ai planetei au încercat să-și pună în operă obsesiile hegemonice, nenorocind popoare (inclusiv pe ale lor), însă o dată cu trecerea timpului și modernizarea tehnicii militare, odată cu dezvoltarea strategiilor de război economic, efectele manifestării bolii acestor smintiți lovesc și mai mult în omenire. Pentru – să zicem – cincizeci de nebuni ce vor să controleze planeta e dată peste cap viața câtorva miliarde de oameni ce resimt usturător efectele ambițiilor nebunești. 

Trebuie să strângem cureaua, să renunțăm la confort pentru înflorirea industriei armamentului, căci războiul e o afacere profitabilă pentru unii (foarte puțini), decontată de noi toți. Aproape că nu contează cine pune la cale conflictele, cine sunt păpușarii din umbră, cert este că lupta pentru resurse, pentru putere ia cu arcanul la oaste întreaga omenire. 

Nu, nu îmbrăcăm cu toții uniforma militară, nu săpăm tranșee, dar contribuim, fără să vrem, cu PIB, cu austeritate și toate cele la întreținerea unei afaceri sângeroase, pusă la cale de niște inși bolnavi de putere, inumani, cu mintea rătăcindă. Pentru noi, distanța e un avantaj, din fericire nu ne amenință rachetele și dronele, ci doar efectele economice. Ceea ce, dacă vrem să privim partea plină a paharului, e o lovitură mai blândă decât moartea.