– Cum e viața pe un vas de croazieră? Atâtea luni departe de ai tăi…

– Pe vas, pot spune cu mâna pe inimă, e cu totul altă lume. Pentru că intri într-o conexiune extraordinară cu toți oamenii de pe vas, instant. Instant!. Legi prietenii, fraternități incredibile. Nu trebuie să clădești ceva Instant. Cum ai intrat pe vas, You're Family. Știi? Toată lumea se ajută. A fost un colectiv, pe vasul ăsta, extraordinar de fain.

!!! CITEȘTE ȘI Uimitoarea poveste a unei adolescente plecate în lume la 18 ani, să-și facă un rost, iar acum are una dintre cele mai șic afaceri în Sibiu (I) 

Vasul nu era nici foarte mare, ne știam cu toții, de la cel de la ”cambusă”, la căpitan. Deci, era o relație fantastică, de la capitan până la ultimul. A și fost o perioadă lungă, primul contract s-a întins pe durata a nouă luni.

– Din câte am înțeles de la tine, contractul se întinde pe câteva luni, asta înseamnă că pe perioada acestuia erau făcute mai multe croaziere…

– Croazierele sunt, în medie, de 7-10 zile, maxim 14 zile. Dar mergi din port în port, rar se întâmplă, pe o croazieră de 7 zile, să nu ai măcar o zi sau două exclusiv pe mare, să nu mergi la țărm. Dacă ai traseu lung, de exemplu să zic că mergi din Barcelona, fără stop, până în Savona… Dacă nu mai oprește între timp, la Civitavecchia, Napoli, Palermo, Tunis sau Cagliari. Sau, pornind din Savona, Barcelona, Malaga, Gibraltar, Alger, Tunis, Palma de Mallorca, Marseille și înapoi la Savona. În fine, ca idee… Se făcea și o zi de mare, pentru că, pe mare, lumea stă, consumă, merge la shopping. Tu, dacă îi oprești în fiecare zi la țărm, merg și consumă în afară. Trebuie să existe și o zi pentru consumul pe vas, nu? Toată mâncarea, totul era înclus în prețul croazierei. În schimb, băuturile se vindeau. Asta era, business-ul lor!

– Ce destinații a avut vasul pe care erai, în primul tău contract?

– Am avut un noroc demențial în primul meu contract pe un vas de croazieră. Nu numai că l-am cunoscut pe Roman, dar vasul, făcând parte dintr-un proiect nou, ”La Deutche Vita”, ei au vrut să vadă cum funcționează și atunci au făcut mai multe rute. M-am îmbarcat în Hamburg și – din câte-mi-aduc aminte – am făcut Mediterana în lunile iunie și iulie. Pe urmă, în august am urcat în Norvegia, North Cape, Islanda, fiordurile din Norvegia. Pe urmă, în toamnă am coborât și pe Egee, până la greci, turci, egipteni. În toamnă, am mers pe zona de Spania, Lanzarote, iar iarna ne-am dus în Caraibe. Deci eu, într-un contract, am făcut patru tururi diferite. Normal, vasele au aceleași tururi zeci de ani de zile.

Am avut noroc și, într-un contract, am văzut inclusiv St. Petersburg. Tallin, în Estonia, deci am văzut foarte multe locuri în primul meu contract.

– Ce pățeați pe vas dacă aveai mai multe abateri?

– Acolo, dacă întârziai de trei ori, primeai warning (n.a. avertizare) și după trei warning-uri te debarca. Și pe costurile tale. Dacă erai cumva în Caraibe, pe cheltuiala ta trebuia să te întorci acasă. Dacă îți dădeai demisia mai devreme să îți expire contractul, plăteai penalizări.

Noi, nefiind în perioada aia în Uniunea Europeană aveam alte drepturi față de cei din UE, cum era Roman. El avea drepturi de contract între 3 și 5 luni. Noi, românii, nefiind încă în UE, la 7, lucrând 7 zile pe săptămână. Oficial lucrai 11 ore pe zi, dar pe real lucrai 15-16. Știi? Deci atunci, mai mult de 3-5 luni, ca european, nu rămâneai, dar ca rămân, că nu eram încă în Schengen, cu toate drepturile alea, erai minim 7 luni.

Și acolo nu era așa, că întârzii, sau că vii cu pată pe costum, că efectiv te dădea afară cu warning. Nu era…

Dacă făceai ceva greșit… De exemplu, n-aveam voie să punem mâna pe tăcâmuri cu mâinile goale. Trebuia fie să le luăm cu șervețele, fie purtând mănuși. Îți dai seama că totul era pe fast, pe rapid, rapid, rapid, așa că nu stătea omul după mine, până îmi fac eu masa. Câte aveam? Opt tăcâmuri, două farfurii, căni… Și aveam 40 de locuri de pregătit, fețe de mese, de șters scaune, de aspirat sub mese.

Deci fiecare avea stația lui, cu vreo 24 de locuri și aia trebuia să fie ”boboc”. Nu numai ea, și sertarele, să nu fie nicio firimitură de pâine, de mâncare. Totul trebuia să fie perfect în niște tempo-uri de 5, hai 10 minute, acolo funcționai…

– Care era programul unui membru al echipajului? Ce făceai tu, de exemplu, într-o zi…

– Programul era următorul. Mă trezeam undeva la 6 fără un sfert, pe la 6 și jumătate pentru mic dejun era prezența. La 7 începea micul dejun, până la 10. Deci, trei ore de servit. La 10 se închidea, dar până să strângi, să speli cănile de pe stația ta, să le pui la loc, nu știu ce și să te pregătești pentru prânz… Prânzul începea undeva la 12 și jumătate, dacă mi-aduc bine aminte. Aveai, între masa de dimineață și prânz, o oră și jumătate. Aveai o oră jumate, dar în primele luni te băga, în ora asta și jumate, în antrenamente de supraviețuire pe mare. Sau mergeai în cameră, mai spălai o șosetă, mai făceai un pat, nu știu, n-aveai timp de somn în ora aia și jumate.

Te duceai la prânz și lucrai până la în jur de ora 15:00, până erai gata cu stația, cu tot, cu servitul, la revedere… Până ajungeai, mai mâncai ceva, ajungeai la 15:30 probabil, hai la 16:00. Și la 5:30 după-masa era iarăși prezența pentru cină. Deci, o oră jumate, știi cum băgai (n.a. odihna)? Deci, nu așa, cu vise, cu… Era demențial somnul ăla de-amiază. Te trezeai toată ”călcată”. La 5 jumate te duceai la cină și băgai până la 11 seara. La 11 seara, după ce terminai, hai 11 jumate, terminai iarăși set-up-ul, pregătirea sălii de mese, fiecare cu treaba lui, să se pregătească pentru mic dejun, pentrucă în mijloc se făcea iarăși bufet și mesele se mutau și nu știu ce. Te duceai jos în barul de crew, știi? Și stăteai la o pipă, la o cola, la o bere, la nu știu ce, până pe la ora unu. Și ce mai aveai, patru ore și jumătate de somn, constant. Și asta, nouă luni… Deci te atingea la nervi, te atingea, dar după circa 3 luni dormeam în picioare.

Fugeam, dacă îmi terminam masa și vedeam că nu mai vin clienți la prânz, îmi lăsam asistenta, fugeam în pat, mă întindeam așa, să nu-mi șiponez ținuta, puneam ceasul să sune după numai 5 minute și știi cum dormeai 5 minute?  Și fugeam înapoi. "Unde-ai fost, «moldovănițo» (n.a. numele meu de familie, de fată, era Moldovan)”, mă întreba Roman, care era șeful meu. ”Până la baie!” Numai că eu trăsesem un somn de 5-10 minute… La un moment dat ne cumpărasem walkie talkie-uri, vorbeam între noi, chelnerii. Și cum găseam o porțiță, fiecare se ducea la somn. Și pe urmă, ”Hai, că te caută! Hai, hai, hai… (râde din nou cu poftă)!”. A fost haios!

Două momente de să-ți înghețe sângele-n vine

– Ați avut momente în care… va stat ceasul? Mă gândesc că în atâția ani…

– Au fost două momente horror. Odată când am trecut prin Gibraltar și fără niciun semn, între cele două mese, ți-am zis că serveam în două ture, primii 400 și următorii 400 de pasageri și aveai vreo 15 minute timp să pregătești sala pentru următoarea tură. Și exact în perioada aia, dintr-o dată pe vas s-a luat tot curentul. S-a destabilizat vasul și o tras pe stânga.

Și atunci se mai aprind niște luminițe din astea, de rezervă. Doamne, l-am văzut pe Roman că s-a făcut alb ca varul la față, el care avea 20 de ani pe vase de croazieră. Mi-a povestit el mai târziu că, dacă se destabiliza și trăgea prea mult pe-o parte, mai mult vasul nu-și mai revenea. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.

Ideea este că o durat cam două ore și toate mesele s-au împrăștiat, pahare, tacâmuri, farFturii, tot, tot, tot. A durat vreo două ore. Sus, la bar, se scoteau șampaniile, au început să-i îmbete pe clienți ca să nu se facă panică. În fine, cumva s-a rezolvat, Doamne mulțam.

– Cred că ți-au trecut prin minte secvențele din Titanic, filmul, nu?

– Cumva, pe moment nu te gândești la așa ceva. După, după îți faci filme. În momentul respectiv nu faci altceva decât să o iei un pic, așa, mai în glumă, mai… Să te ocupi să nu ți se spargă paharele, știi? Aia faci! (râde cu poftă).

– Al doilea?

– Și am prins o dată o furtună. Aia chiar a fost o poveste foarte interesantă. Nu mai știu unde eram, în ce zonă, pe ce mare eram. Eram deja așa-numită buffet captain, nu mai eram nici assistant waiter, nici waiter. Aveam responsabilitatea etajului 7, unde se servea o masă alternativă, sub formă de bufet. Totul de la nivelul ăla, împreună cu piscina, cu toate mesele de pe terase, mai era și o zonă mică la interior, toate erau responsabilitatea mea și aveam vreo 15 persoane care mă ajutau, plus câțiva din sala de mese, îi mai trimiteau, pentru că mulți pasageri, la prânz, preferau să mănânce la bufet, nu prea mergeau în restaurant. Și între prânz și cină, în bufetul ăsta al meu, se servea tea time-ul. Între ora 3 jumate, după ce se închidea restaurantul, era gata prânzul, până la 6 mai aveai o alternativă să mai consumi câte ceva, ceai, cafea, o prăjitură… Era o patiserie cu tot felul de minuni. Doamne, ce bunătățuri erau acolo. Erau ștrudele cu înghețată, cu sosuri de vanilie, tot felul de torturi, de ciocolată… În fine! Asta făceam între masa de prânz și cină.

Acum, cum ne-a prins furtuna, l-am sunat pe directorul de hotel, era un neamț, Ackerman și i-am zis că nu ar fi o idee bună să deschidem tea time-ul pe furtuna asta, mai ales că se mișca așa de tare vasul. Aveam niște aparate imense, cu ușițe, în care erau niște dozătoare fiecare de vreo 20 de litri de consistență gelatinoasă de făcut suc. Alea mi s-au rupt cu uși cu tot și mi-au zburat pe jos, pe jos, era plin de gelatină din aia pe jos, trebuia să ai grijă să n-aluneci. Cu fețe de masă am încercat să strâng.

Și zice directorul: ”Tu, Simona, dacă totuși vine unul sau doi, ia-ți două termosuri de ceai, că ai îngolit mașinile de cafea, că ăstea erau imense, cred că aveau vreo 200 de litri de cafea… Alea, dacă se răsturnau peste cineva, fierbinte cum era cafeaua… Le-am golit pe toate și l-am trimis pe Iuli la bucătăria de jos să aducă două termosuri de cafea și două de ceai sau de apă caldă. Și, uite-așa, aveam o coadă de 300 de oameni. Veneau să le pun cafea, eu le puneam atâta cafea (n.a. și arată cam jumătate de pahar). Că dacă te miști, să n-o verși. Și-mi ziceau unii: ”Da' nu mi-l umpli?” Și uite-așa au trecut 3 ore, cred că am reușit să servim vreo 20 de pasageri. Erau valurile mari. Țin minte că am făcut niște poze, dar până la finalul contractului mi-a dispărut aparatul foto, mi l-a furat cineva, așa că nu mai am pozele. Atunci s-au anunțat valuri de 5-6 metri, erau măricele. Deci, cât era de înalt vasul, de 11 etaje, când se spărgeau valurile de el stropea până la etajul 7, unde eram eu. Erau crew, bărbați în toată firea, i-am găsit pe culoare, în fund, plângeau, le era frică de moarte. Nu-ți vine să crezi cât de diferiți sunt oamenii. Eu ieșeam și fotografiam valurile, ca să am – vezi, Doamne – dovezi, să am cu ce mă lăuda acasă. Nu mi-a fost frică! Dar mulți, mulți erau în panică.

Căsătorie pe plajă, în Seychelles

– Unde ați oficializat relația, unde te-ai căsătorit cu Roman?

Păi, nu am fost nici eu nebunită, nici el după instituția asta, a căsătoriei. Și am stat primii zece ani necăsătoriți. Și la un moment dat zice Roman, totuși hai să sărbătorim 10 ani. Zice: ”Unde ai prefera să o facem, în Las Vegas, sau în Seychelles? I-am spus că eu nu sunt încântată de America, de Las Vegas nici atât… Zice: ”Hai să mergem în Seychelles!”.

Și am fost trei săptămâni pe o insulă care se numește La Digue, care are vreo 20 de kilometri lungime și vreo 6 lățime, unde nu sunt mașini, doar biciclete. Centrul orașului e efectiv o clădire. Cu un singur copac, în mijloc, în sensul jurătoriu, un copăcel. Așa! Erau un bancomat și o patiserie, unde mergeam cu bicicleta tot timpul și luam niște patiserii și făceam turul insulei, aproape tot a doua zi, cu bicicletele.

Și, da, acolo am avut, nu știu dacă să-i zic nuntă, acolo am sărbătorit căsătoria. Cu o doamnă de la starea civilă, de pe insula principală, care se numește Mahé. Ne-am dus pe plajă, ne-au pregătit acolo o chestiuță foarte drăguță, cu tort, cu șampanie. Fotograful nostru a fost căruțașul, pentru că am fost duși de la hotel la terasă cu carul cu boi.

Și căsătoria este recunoscută și la noi pentru că există nu știu ce tratat internațional. Deci, ne-am căsătorit exact la 10 ani după ce ne-am cunoscut, în octombrie 2012.

– A fost chimie din prima clipă, știi cum se spune, dragoste la prima vedere?

– Eu am fost impresionată din prima secundă în care l-am văzut, numai că el era cu altcineva, iar pentru mine s-a tăiat filmul. Etica! După ce m-am îmbarcat, în iunie, el a făcut o pauză, că și-a terminat contractul. Venise înaintea mea, în septembrie. Și a plecat în concediu, în septembrie, iar în locul lui a venit un italian, Pistis. După care, el a venit la începutul lui octombrie și-a plecat șeful ăla, Massimo Geraldin. Și au rămas ei doi, Pistis și cu Roman, care erau de aceeași vârstă. Și au început să facă pe hi-hi-hi, pe ha-ha-ha, nu mai era așa o tensiune. În pauze, dădeam drumul la muzică, făceam un fel de discotecă, vreo 15 minute, prin sala de mese. Nu mai era Massimo Geraldin, ăla seriosul. Și așa, cu hi-hi-hi și cu ha-ha-ha, ”Hai la o cafea”… Și am ieșit, prima dată, în Spania, la un restaurant.

Și de atunci a funcționat. Dar, având experiența de pe vas, ziceam ”mă, una e relația pe vas și alta pe uscat”. Zice Roman: ”Noi facem ce avem de făcut aici; ce se întâmplă după, nu știu, nu vreau să fac promisiuni!”.

Deci, așa am pornit noi relația. Ne vedem de viață până când se poate. Și a venit luna februarie, pentru că, formând o relație, mi-am prelungit contractul, de la 7 luni, la 9 luni. Când am plecat în februarie din Caraide, el a zis: ”Bun, una e relația pe vas, alta e relația la țărm. Vedem când mă debarc”. ”Na, bine”. ”La revedere!”, ”La revedere!” M-am debarcat și zice că el nu-i bun la despărțiri. Și pe culoar, eram în Martinica, stăteam cu prietena asta a mea, Moni și zic: ”Uite, tu, că nu coboră de pe vas să-mi zică «Ciao, ciao». N-o lasă, nu-i nimic, asta e!”

 Și văd, în ultimul moment că apare și-și ia ”La revedere!” și la-la-la…

După care, am venit acasă. Nu erau calculatoare și internet în fiecare casă, ca acum, era în Sibiu un singur internet cafe, undeva pe Calea Dumbrăvii. Era singurul, prin 2004. În fiecare zi mergeam acolo să-mi citesc mail-urile și să-i trimit și eu. Și acum am mail-urile. Și-mi scria mail-uri, și-i scriam mail-uri și eu și uite așa.

Asta a fost prin 2003. Și în aprilie 2003 și-a terminat și el contractul, s-a suit în mașinuță și a venit la Sibiu. Și așa l-a cunoscut și mama, și familia, iar de atunci am rămas împreună.

– Inelul de logodnă când ți l-a dat?

– Inelul? După ce ne-am apucat de pensiune… Am avut eu vreo șase luni de pauză, între penultimul și ultimul contract. Am făcut vreo șase luni de pauză pentru că am început să cumpăr terenuri în Cisnădioara și trebuia să rămân mai mult pe-acasă, cu tranzacțiile. Dar, m-am dus la el, în Italia, m-am îmbarcat pe vasul pe care lucra el, pregătea un vas de deschidere. Și atunci a venit și mi-a dat un inel. Și zic: ”Ce-i cu ăsta?”. ”Păi, e un inel”. ”Da? Bine!”. Roman e foarte romantic, dar și foarte, foarte introvertit când e vorba de așa ceva, nu face mare tam-tam din toată povestea asta. Nu știu dacă e cultura germană, sau dacă e generația. Eu cred că mai degrabă e generația.

– Nu i-a fost greu să lase Germania pentru România?

– Deloc! Au trecut atâția ani! De fapt, el de la început mi-a zis, orice numai Germania nu. Nu a fost atras niciodată de țara natală, niciodată. Nu știu de ce!

– Călătorind atât de mult, amândoi, unde v-ați simțit cel mai bine, de locuri sunteți cel mai mult atrași?

– Roman, de Africa, da! Nu pot să-mi explic de ce… Fiecare dintre noi are, undeva, o conexiune pe care ori și-o află pe parcursul vieții, ori pur și simplu niciodată. Poate doar călătorind ne-o descoperim.

Eu, de exemplu, mă simt mult mai atrasă de budism decât de religia în care am fost crescută, ortodoxismul. Roman e foarte atras de moschee, de sunetul moscheelor. Depinde de fiecare unde se regăsește din punct de vedere energetic și karmic.

Nu știu, nu-mi explic, Dar, da!

– Ați ajuns în foarte multe locuri de pe Mapamond. Unde v-ați simțit cel mai… wow?

– Roman zice că Africa e casa lui, Egiptul e casa lui. Pentru mine, să știi că Sibiul e casa mea. Casa mea e aicim e casa pe care am cumpărat-o cu atâtea sacrificii pe care le-am făcut în viață, aici sunt cei dragi mie, de fapt majoritatea lor. Dar, de simțit bine, mă simt oriunde merg, pentru că nu merg decât unde îmi place. Și eu oricum sunt foarte… cameleonică. Mă descurc oriunde, dacă am alături de mine oameni cu suflet cald, pozitivi, frumoși, cu un vibe bun. Dar, pentru mine, acasă e Sibiul.

– Ce locuri te-au sau v-au impresionat cel mai mult? Pentru că ai pomenit Egiptul, mă gândesc că n-ați ratat piramidele, Sfinxul…

– Da, le-am vizitat de foarte multe ori. Mie mi-a plăcut foarte mult Asia… Seychelles înseamnă ceva deosebit pentru mine, pentru că acolo m-am căsătorit și are cele mai frumoase plaje. În Bali am văzut cele mai frumoase case. Dacă poți să-ți închipui, acolo fiecare casă are templul ei. Când m-am dus în Thailanda, a fost demențial să mănânci pe stradă. În Thailanda nu gătește nimeni în casă, toate bucătăriile sunt pe stradă. Am fost în Malaezia, mi-a plăcut foarte mult acolo, am ajuns pe o insulă, am făcut cel mai frumos snorkeling. Am făcut cursuri de diving, în Egipt, în Marea Roșie, acum 20 de ani, când într-adevăr culorile din Marea Roșie și coralii erau… ca la televizor. Cu roșu, cu ciclam,  cu albastru. Acum nu mai sunt la fel.

Europa e divină. Are o cultură pe care nu o găsești nicăieri în altă parte, de-aia e foarte populară Europa, cu orașele, cu toate monumentele. Italia, n-am cuvinte. În Franța, deocamdată n-am mers decât pe coastă și mi-aș dori să văd foarte multe locuri. Și Spania, care e imensă. Spania o lăsăm pe mai târziu, mi-ar place s-o traversăm cu mașina, când o s-avem 70 de ani. (zâmbește încă o dată) Până atunci facem locuri care sunt mai… greu de accesat.

Insulele din Caraibe, cu muzica lor,, cu vibe-ul lor, sunt fiecare cu specificul ei. Și, dacă vezi frumosul și nu îmi cauți nod în papură, eu zic că fiecare loc are ceva aparte al lui, ceva specific.

Un oaspete de-al nostru mi-a zis o vorbă care mi-a rămas la suflet… Peste tot frunza-i verde. Și așa și e. Deci, dacă vrei să o vezi așa, poți să o vezi așa. Perspectiva! Depinde de perspectiva fiecpruia. Și, până acum, am avut noroc să văd partea bună.

Și mama m-a învățat chestia asta. Partea bună a lucrurilor. Că oricum n-ai cum să treci prin viață fără necazuri, probleme sau situații, știi?