Faimoasele şi pitoreştile grădini de vară ale Sibiului (II): de "Pe Casă", spre pădurea Dumbrava

De la "Veneţia", peste drum ca să zicem aşa, era Casa de Cultură a sindicatelor, cu barul şi terasa de pe clădire, cunoscută popular ca "Pe Casă", loc frecventat aproape exclusiv de tineret. Cu o vedere panoramică asupra Pieţei Unirii şi a Bulevardului 23 August acum Corneliu Coposu, locul avea o reputaţie multiplă şi pozitivă: avea bar "modern" (de anii '70) în colţul clădirii, formaţie de pop-rock (la un moment dat cânta "Canton"), puteai consuma unul dintre cele mai bune frappe-uri (unde concura cu barul de la Turn, cofetăria Perla şi barul de la BTT). A fost imortalizată şi în cântece ca "Sus în deal pe casă/Acolo-i şi mândra mea/C-un coniac pe masă/Şi cu-arabu' lângă ea", o variantă a melodiei "Sus în deal", de Mihai Constantinescu. Joia, aici, avea loc "Soxentreff" sau "Sachsentreff", incorect tradus pe româneşte ca "Joia Saşilor", unde deja decorul, muzica şi clientela se schimbau iar minoritatea germană făcea legea. Puţini români mergeau atunci "pe casă", pe considerentul că dacă e cheful saşilor, e treaba lor, n-au decât să se distreze, nu-i treaba noastră. Ceva fete româncuţe mai evadau de obicei înăuntru, ori de dragul simplei distracţii, ori în speranţa că se vor "lipi" după o polcă şi un vals de un candidat la plecarea în Germania (la fel cum ceva mai jos, la Disco, tot aşa era plin de candidate la funcţia de soţii de viitori ofiţeri). Locul era curăţel sus, pe terasă. Tradiţionalele bătăi aveau loc de obicei pe scări, că era şi spaţiu suficient, şi discreţie.

De aici, nu mai avem nimic până la faimoasa "Bolta Rece", asupra căreia vom reveni, că avem un capitol special dedicat ei. De la "Bolta", doar în zona de distracţie a Dumbrăvii mai găsim ceva.
Am ajuns la Cabana "Valea Aurie", care, într-un fel, am impresia că e singura care mai ţine stindardul sus sub acelaşi nume şi cu aceeaşi destinaţie, chiar dacă a suferit destule modificări care i-au schimbat atât aspectul cât şi senzaţia de loc intim în ambianţa naturală a pădurii – dar oricum are succes, că vara de obicei e plin. Anul trecut a avut şi seri muzicale cu invitaţi cunoscuţi.
Un loc care era standardul-restaurantelor terasă din Sibiu la un moment dat, din anii 80 încoace, a fost "Păltiniş"-ul din Valea Aurie, pe atunci proaspăt cartier de blocuri. Situat între străzile Ludoş şi Sibiel, era şi el atracţia verii, o atracţie care te făcea să stai la rând ca să poţi ocupa o masă, mai ales. Pentru că dacă nu găseai locuri la "Valea Aurie", găseai la "Păltiniş". Iar dacă nu găseai la Păltiniş, în mod sigur la "Han" sau "La Stejar" tot prindeai un loc de răcorit vara.
Am zis han? Da. Nu ştiu vreun sibian care să nu-şi amintească cu drag şi nostalgie de "Hanul Dumbrava". Era aşa frumos construit şi aşa frumos amplasat acolo, în mijlocul pădurii, fără să lezeze nici prin dimensiuni, nici prin arhitectură, nici prin epatarea unui lux despre care nu ştiu ce să zic, nici prin invadarea spaţiului înconjurător. Cum coborai ori din tramvai, ori mai târziu, din autobuzul 23 sau din mai noul (pe atunci) troleibuz "T1", te simţeai în alt loc, complet rupt de Sibiu, mai degrabă aparţinând de vacanţe şi concedii. Plecai din oraş şi ajungeai într-o staţiune. "Hanul Dumbrava" era un mare complex de consum: restaurant curat, chiar luxos, în interior, nu ştiu dacă şi bar dar mai mult ca posibil, o terasă mai mică-braserie înspre parcare şi grădina de vară în spate. Avea şi orchestră. Atmosfera era frumoasă, chiar dacă uneori mai apăreau răşinăreni cu chef de scandal pe acolo, că, noa, le era aproape de casă.
Şi deja am ajuns la marginea oraşului. A, să nu uităm în pădure, pe unde era locul serbărilor câmpeneşti de 1 Mai şi 23 August, s-a construit un restaurant superb în principiu, cam nu neapărat bine famat ca reputaţie: "Stejarul" sau "La Stejar". Funcţional şi dincolo de cele două zile de sărbătoare socialistă ale tovarăşilor sibieni de atunci. Unii spun că s-a construit pe locul fostului "stejar imperial" vechi de 700 de ani, la umbra căruia a stat în 1852 împăratul Franz Josef I şi care a fost incendiat la 31 iulie 1881.   

Ce s-a ales de vechile terase şi grădini de vară

Timpul a trecut, ideile investitorilor din "tranziţie" au transformat vechile şi pitoreştile spaţii de consum pentru toată lumea în orice altceva, iar unele dintre vechile localuri au dispărut complet deşi, pe ici pe colo, parcă mai răzbate ceva. Apoi, mai ales după 2007, a răbufnit boom-ul teraselor. Dar terasa nu e şi nu va fi grădină de vară, la fel cum ştrandul, chiar dacă e spaţios, nu va fi veac plajă la mare. Chiar aşa, ce s-a ales de vechite terase – grădini de vară ale Sibiului?
Păi bufetul (cu terasă) din Guşteriţa a ajuns pensiune. "Ţâţa Dulce" era ultima oară club închis, nu în sensul de clientelă, ci de lacăt pe uşă. "Zorile" încă supravieţueşte cu mici modificări neesenţiale iar vocile vesele de dincolo de gard îmi confirmă că mini-terasa încă e vie şi funcţională. "Dorna" zis "Muncitorul" a ajuns magazin de papetărie-birotică. "Hipodrom" zis "La Doi Colonei" a devenit pensiune. "Cibinul" de la Piaţa Cibin încă mai are terasă dar nu mai e cârciuma interesantă de altădată, plină de pieţari şi şmecheri din cartier. "La Lac" din Ţiglari încă mai exista fizic acum câţiva ani, dar fără a funcţiona.  "Sibiul Nou" din Terezian e împărţit acum între Dabo şi Profi. "La Turn" încă e funcţional, dar a trecut la o categorie superioară faţă de ce era, cu preţuri asemenea. "Nufărul", zici că e cetatea Callatis din Mangalia, adică doar câteva ruine care îşi aşteaptă arheologii ca să descopere cioburi de pahare, dopuri de bere şi fundaţiile betonate ale gardului din metal. "Pieile Roşii" de la Bulevard au devenit fast food "Super Mamma", despre "Pe Casă" efectiv nu mai cunosc dacă mai este ceva acolo, deşi cam toate elementele spun că "nu". La un moment dat, în incinta clădirii, mai era un restaurant cu meniu pe la subsol, care nu a durat mult, a mai fost ceva pe sus, apoi un club "Zen", dar isteria post-Colectiv şi febra autorizaţiilor ISU de după incendiul din clubul bucureştean a închis ani buni Casa de Cultură. Despre "Conti" nu mai ştiu că nu am mai intrat, fosta "Răşinari" e cred că o cafenea, BTT a devenit "Parc" iar terasa lui e un restaurant mare cu o terasă mică, Hotelul PCR a devenit "SiIva" apoi "Best Western Silva Hotel" şi încă are o terasă unde de obicei văd bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme de nuntă (cămaşă albă strâmtă – pantaloni negri). Despre Valea Aurie am vorbit, idem despre "Păltiniş", hanul pitoresc "Dumbrava" s-a extins şi a devenit "Palace Dumbrava hotel, apoi s-a mai extins o dată până a ajuns actualul "Hilton", iar Bolta Rece… Ia să vedem ce mai e cu Bolta Rece
 
Bolta Rece şi un trecut glorios…

A rămas la urmă "perla coroanei" grădinilor de vară sibiene din perioada de aur a lor: "Bolta Rece". În mod sigur, cel mai cunoscut restaurant- terasă/grădină de vară din Sibiu. Care acum suferă (da, suferă) un proces de transformare radicală în ceva care se ambiţionează să se mai termine, chiar dacă promisiuni şi declaraţii despre cum va fi şi ce fain va fi când va fi, apar periodic în presă.
Localul putea fi, fără vreo piedică birocratică, oricând clasat ca monument istoric, în primul rând ca vechime, apoi ca funcţionalitate neîntreruptă (dacă nu am dreptate, să fiu atenţionat) şi mai ales, ca aspect exterior neschimbat. La fel ca în Vest unde sunt localuri cu vechime de secole.
A fost conceput şi realizat la mijlocul secolului al XIX-lea (1863-1865) ca o cafenea- cofetărie în mijlocul naturii, pentru sibienii care se "preumblau" (modă care a prins pe la începutul secolului al XIX-lea, spre revolta tradiţionaliştilor austeri care spuneau că duminica e doar petru biserică şi odihnă, nu pentru hălăduială fără rost) prin nou înfiinţatul "Erlenpark" – "Parcul Arinilor", nume care a dăinuit în toponimia locală până prin anii '70, după aceea devenind "Sub Arini", cu variantele analfabete "Subarini" sau "Subarin" sau, mai nou, în bula hamacisto-biciclistă, "Suba". "Erlenpark" a fost şi numele dat acestui "konditorei" cochet. A fost, pe rând,  proprietatea a doi "magnaţi" ai cofetăriilor sibiene, Berthold Frenz şi fraţii (Alfred şi Oskar) Seiser, ultimii proprietarii faimoaselor cofetării Seiser din centru. Erau mese cochete, scaune comode din lemn, un pavilion din lemn cu ornamente în stilul epocii. Un loc aproape vienez, am spune. Nu ştiu cum a devenit "Erlenpark"-ul din cofetărie, restaurant popular "Bolta Rece" cu denumirea oficială "Sub Arini". Dar putem spune că a fost decenii întregi un punct de oprire obligatoriu de stat şi consumat pentru oricine. Veneau aici omul singur să stea de o bere; gaşca de prieteni ieşită să rupă tot, inclusiv ficatul propriu; colegi de lucru care au finalizat un "pronoşpriţ"; militari în învoire care, prin anii '60-'70 cică, cică, la un semn, săreau toţi gardul cu comandant cu tot, lăsând consumaţia neplătită şi ospătarii cu buza umflată şi lipsă în gestiune; elevi de la "Şcoala Militară" veniţi cu familia, ori cu "fata" agăţată prin discotecă, vrăjită de uniforma şi de un viitor confortabil plătit de stat şi navetist prin garnizoanele României Socialiste; perechi tinere venite să danseze pentru ca după aia să se piardă prin  întunericul aleilor; familii simple şi liniştite ieşite şi ele "în oraş", aproape temătoare faţă de "profesioniştii" meselor; familii complexe care au sosit cu rudele de la ţară să le arate cum se distrează ei, domnii de la oraş; microbişti ieşiţi de la un meci unde Interul făcea şi el ce putea, dar infinit mai mult decât actualele echipe din Liga 1. Era loc pentru oricine.
"Bolta" avea şi muzică, scena căreia noi îi ziceam "cuşca", pentru că era închisă cu o poartă metalică atunci când nu funcţiona, fiind ocupată de o formaţie care performa de toate pentru toţi. Ei îmi amintesc de trupa "Sonic", alţii mi-au amintit şi de "Ecco". Ştiu că mi-a intrat la un moment dat în cap şi nu-mi mai ieşea, refrenul "Hei, ospătar/Toarnă berea în pahar/Hei, ospătar/Vreau să mă repar" Uneori mai modificam "să mă repar" cu "să reapar", că mi se părea mai profund. Era unul din hit-urile trupei de la Bolta', care reflecta exact atmosfera locului.  

Bolta Rece, atmosfera

Consumaţia consta, de regulă, din mici, cotlete la grătar, bere şi vin. Berea avea şi tradiţionala proporţie de apă în ea care creştea, în cantitate, cu cât creştea numărul de halbe comandate, pe principiul că "fraierul oricum e muci şi habar n-are ce mai bagă în el", obicei care a apărut cred că de la apariţia primei cârciumi şi care a generat şi cântecul "Nea Pandele nea Pandele/Nu mai pune apă-n bere/Pune drojdie în ea/Că te ia meliţia". O altă şmechereală a berii era că, fiind veşnic coadă, ţi se turna, echilibrat şi pe repede înainte că aşteaptă lumea dom'le, jumătate bere, jumătate spumă, iar restul era "hai următorul". Nu era străină nici procedura de a adăuga la notă ceva halbe în plus, mai alea la mesele cu grupuri, că cine mai ţinea socoteala la "încă un rând"?
Toate se obţineau prin tradiţionala coadă, sub starea de tensiune a lui "nu mai e carne de mici", "s-a terminat berea şi am trimis maşina dă aducă" apoi a apărut şi comanda la mese. Ring de dans era la intrare, în faţa scenei unde cânta formaţia. Iar lumea chiar dansa, după putinţă, entuziasm, euforie.
Nelipsite din oferta neoficială erau nenea cu inelul de lozuri în plic şi vânzătoarele de seminţe. Cel cu lozurile era un fericit, profesional vorbind. Mai toată lumea, de la capul familiei care dădea tonul că "ia să vedem, câştigăm maşina mică?" până la cel mai mic dintre ei: "ia-i şi la copil unul cu 3 lei că ăştia micii are noroc!". Şi tot aşa, în funcţie de starea spirituală şi cantitatea de beri din organism, luai la lozuri până ori te opreai de nervi, ori erai oprit cu "gata că strici toţi banii!".
Vânzătoarele de seminţe erau postate la intrări. Seminţele erau de dovleac sau floarea-soarelui şi li se spunea "bomboane agricole". În zile pline, făceau fetele astea la bani, de ar fi îngălbenit de invidie orice "antreprenor" cu poza prin ziare online de succes. TOŢI cumpăsau seminţe iar venitul se multiplica înzecit dacă mai era şi zi de meci.
Se mai spunea printre mese că seminţele acelea erau sărate "bio", adică ele, vânzătoarele, se p***u pe ele, apoi erau lăsate la uscat, de unde şi stratul ăla fin de sare. Garantat era o aiureală, ar fi trebuit să aibă "firma" aia de seminţe pe câţiva specialişti în urinare, care să facă doar asta cel puţin opt ore pe zi program normal de lucru, la câte seminţe erau ca ofertă. Cert este că nu am auzit ca cineva să fi ajuns la Urgenţe că a mâncat seminţe sărate cu pipi.
Cel mai mare "trafic" la restaurantul din parc era atunci când juca Interul sau alte echipe din Divizie A. Stadionul "vechi" care, oriucm am întoarce-o, era perfect pentru un oraş ca Sibiul, deversa după meci o inundaţie de amatori de fotbal (sau doar amatori de atmosferă de stadion) cu găturile uscate, care, pe parcursul celor 90 de minute, îşi abandonaseră familia undeva prin parc, ba pe bănci, ba pe la leagăne, ba pe la Eminescu, pe oriunde iar acum le recompensau răbdarea cu "O masă la Bolta". Atunci era efectiv nebunie. Spaţiul de consum se întindea până inclusiv la arteziană şi cupolă, iar noul venit din zona "privată", "Birtul Radului" (acum "La Stuf") era prea neîncăpător şi el la ce mulţime de oameni era. Atunci a fost perioada culminantă a acestui local.
Şi chiar dacă scria mare "Restaurant Sub Ariuni" toţi îi spuneam "La Bolta Rece".

Bolta Rece, drumul spre decădere

După o perioadă în care încă a "ţinut-o tare", rămânând în categoria restaurantelor-terasă populare cu preţuri decente, unde avea acces oricine, "Bolta Rece", în anii 2.000, se "updatează": devine un complex elegant, cu mini-hotel cu cinci camere duble la 40 euro pe zi, restaurant cu 80-100 de locuri, plus terasă pentru consum ocazional sau pentru organizat evenimente. Apar elemente noi în decor: bazin cu cascadă şi podeţ, loc de joacă, un cort din acela de nuntă. Blazonul firmei s-a îmbogăţit şi cu oarecari vizite VIP, ca ex-preşedintele Emil Constantinescu, Delia (Matache) sau trupa "Hi-Q", asta prin 2012 .
Muzica live a rămas amprenta localului până la dispariţia sa. Au mai cântat aici Adrian Orlea, "Electric Band", "Adrian Corlaciu & Friends"  o trupă italiană. La un moment dat, într-un top sibian al restaurantelor, "Bolta Rece" era pe locul doi, după restaurantul "Rubin".
Ultimele semne de viaţă  ale Boltei Reci au fost date în 2015, pe 5 septembrie. De atunci, până acum, 19 aprilie 2013, Bolta Rece a rămas o clădire nefuncţională.
 
Bolta Rece,  cum (se susţine că) va fi…

Mult timp Bolta Rece a fost o clădire abandonată şi atât, chiar dacă încă din 2015 a existat o propunere de PUZ, depusă la Primărie, pentru renovarea şi extinderea clădirii vechi.
Treburile au început să se mişte cumva: s-a lucrat la demolarea anexelor şi a gardului, rămânând doar clădirea principală şi o groapă adâncă, ce periodic se umplea cu apă. Apoi iar a stagnat. După aceea, de ceva vreme, a început să se mai mişte câte ceva, s-au construit corpuri noi care obturează pe cel vechi rămas oarecum original, a apărut chiar şi o placă de şantier updatată, în care afli că se lucrează la "Modificare soluţii proiectare", că lucrările sunt autorizate cu o autorizaţie a Primăriei din 2017, că beneficiarul investiţiei este firma  "Bolta Rece Sub Arini SRL", că proiectant general este un celebru birou de arhitecţi "Lauster & Radu Arhitecţi SRL" din Bucureşti, con-
structorul este Conlan SRL, şi că termenul de finalizare a lucrărilor a expirat din 5 aprilie. Aha, bine.
În fine, citesc la un moment dat ceva încântător şi încântat despre ce tare va fi la Bolta Rece, atunci când va fi. Nu este primul, chiar şi eu am scris mai demult aşa ceva, că vom putea merge din nou la "Bolta" din 2018. Alţii au pus alte date calendaristice, care au trecut şi ele. Acum, din nou, se vehiculează un termen de începere a lucrărilor, pentru aprilie anul acesta, dar conform situaţiei din teren, e aprilie şi e linişte şi pace acolo, dar hai să zicem că o fi din cauza vremii. La fel cum până acum s-a dat vina ba pe pandemie, ba pe criză de materiale, ba pe scumpiri, ba pe cheltuieli neaşteptate.
Oricum, când va fi să fie deschis, adică anul viitor, "Bolta Rece" cică va fi un "Park Food" cu specific internaţional şi regional. Un complex de servire cu multiple opţiuni de consum: restaurant, cafenea, patiserie, pizza-pasta, bar, terasă, spaţiu de evenimente private. Sună optimist. Deocamdată locul se ambiţionează să rămână, totuşi, un simplu şantier cu construcţii din bca. Pe care îl vom urmări cu interes, ca şi până acum.
Cert este că vremea restaurantelor pentru toată lumea, în care mergeai să mănânci, să bei şi să te simţi bine cu bani nu mulţi, a dispărut. Conceptul actual de "distracţie" arată că s-a cam renunţat exact la distracţie, mersul la restaurant devenind cu totul altceva. Vorba aia, am evoluat…
Acum citesc cu optimism, în presa locală, că "Anul acesta bem bere în Sub Arini, la Bolta Rece" A, ştirea e din 2022. Bine, mai aşteptăm…