Evoluţia generală a aşezărilor medievale central şi vest europene plasează comunităţile de călugări cerşetori la marginea locuirii, în zone periferice, retrase. La fel şi spitalul – aşezământ social şi religios, fusese plasat la poarta principală; acolo se adăposteau pelerinii, iar cei internaţi apelau la mila creştină.
Pe scurt, trec în cele două studii de la noţiunea geografică de terasa de sus şi de jos, la cea social-istorică, oraşul de sus şi de jos. Vedem ceea ce e de văzut şi cercetăm ceea ce scapă ochiului. La sfârşit, ajungem la concluzia că marginea e la fel de spectaculoasă ca şi centrul, că cei ce m-au trimis frăţeşte la cetăţile de la hotar, în periferie m-au ajutat să ajung unde puţini îndrăznesc şi reuşesc.

Din Oraşul de Jos spre Terasa de Sus

Marginea sau hotarul oraşului istoric se află dincolo sau la limita sistemului de protecţie a comunităţii. Din perspectiva asigurării primordiale a securităţii, o locuire consistentă, compactă, pe axa actualei străzi 9 Mai e greu de imaginat de la începuturile colonizării. Nu există urme arheologice suficient de numeroase care să dea credibilitate ipotezei unei aşezări civile nefortificate, chiar rudimentar întărite, pe terasa de jos (putem să luăm în calcul şi urmele din lemn descoperite recent în subsolul casei de la numărul 7 de pe  strada Turnului). Ca şi înţelepţii politicii actuale, arheologii nu pot nici să infirme nici să confirme evoluţia oraşului numai prin teoria lotizării. Discutăm şi combatem subiectul, dar să arătăm respectul cuvenit autorului ei, academicianului azi-mâine nonagener, Paul Niedermaier.
Studiul marginilor îmi oferă un prilej minunat să trec în revistă clădirile terasei de sus din perspectiva umilă a celui de jos. La fel de neînsemnaţi trebuie să se fi simţit calfele de pe malul Cibinului, ca să nu mai vorbesc de măiereni şi de cei din Mărginime. Nici saşii de acolo nu se simţeau prea bine.
Cea mai “făloasă” clădire de pe marginea terasei era şi este încă biserică comunităţii săseşti cu hramul Sfânta Maria. Dinspre Cibin, nimic nu poate sta în cale privitorului. Restaurată şi vopsită în alb şi gri, ea străluceşte în soare. Normal, prima menire era să acorde asistenţă spirituală cetăţenilor. Unii istorici afirmă că turnul putea fi folosit pentru apărare, dar şi pentru observare. Turnul bisericii evanghelice are în cele patru colţuri spaţii special amenajate pentru observare. şi din Turnul Sfatului se vede hăt departe, pe Valea Cibinului şi spre munţi. Turnul locuinţă al lui Thomas Altemberger (de la Primăria Veche, n. red.) putea fi unul de observaţie, fiind aşezat la marginea terasei.
În afara de casele care s-au aşezat de o parte şi alta a treptelor, puţine clădiri au avut de la început semeţia să urce panta. Ele nu o duc prea bine nici acum. Primejdia alunecării a dat naştere unor arce butante uriaşe conectate la terasa unde se înalţă biserica. În general, vizita în locurile hotarului oraşului medieval, pe terasa sau la baza ei, îţi lasă un sentiment îndoielnic. Lângă biserică, localul Cafe Wien a pus în circuit un loc istoric, cu belvedere. Kleines Cafe în schimb pare părăsită.

Ce se vede şi ce nu se vede

Mulţi localnici  nu ştiu câte bijuterii ale locuirii medievale se află la marginea terasei de sus. Sunt câteva grădini de relaxare ascunse de la sfârşitul evului mediu, închise şi azi  circuitului de vizitare. Predestinare? De asemenea, un segment de drum aflat sub Casa parohială evanghelică este interzis pe drept vizitării. Charlie Ottley a tras cu ochiul prin grilajul închis al localului “Weinkeller”, minunându-se ce locuri tainice are oraşul. Slavă Domnului că nu a văzut terenul dincolo de clădirea restaurată!
Locurile fără acces dau naştere legendelor. Aşa numita “Grădina Martirilor”, în secolul XVIII folosită pentru căsuţa inchizitorului imperial, se afla la primărie. Cunoaşte cineva martirii oraşului? Martiri puteau fi numiţi românii anchetaţi de imperiali. Ei nu au cunoscut însă sfârşit de martir.
Înainte de a continua drumul pe sub terasă  e bine să precizez că panta coborâtoare spre lunca Cibinului a fost consemnată de harnicii şi pricepuţii topografi imperiali. Un plan păstrează varianta scurtă a terasei, altul duce haşura dincolo de zidurile de apărare. Terasa lungă se termină convenţional la cimitirul militar dinspre Calea Poplăcii, de acolo, de  unde se deschide calea spre dealuri. O clădire maiestoasă de pe marginea terasei vrea să prindă tot soarele şi să cuprindă orizontul. Fosta clădire a liceului sanitar, fostă   mănăstire de maici, e aşezată tot pe marginea terasei.
Până acolo a mers interesul pentru istoria şi monumentele oraşului. O fostă elevă a liceului, ziarist în presa locală, dorea să scrie un articol despre subteranele oraşului, subiect la modă. Dacă în locul clădirii se păstra un sistem defensiv, era şansa teoretică a existenţei unui tunel de refugiu. Un astfel de tunel, folosit de apărătorii bastionului Soldisch, este vizibil în apropiere, cuprins de fortificaţiile premoderne ale oraşului. E de lăudat curăţenia din parcul în terasă de la baza fostei mănăstiri de măicuţe. Panta naturală e aici evidentă. Mai încolo marginea, panta şi hotarul la fel de bine profilate au intrat în istoria oraşului medieval.

Piaţa Mică Nr. 22. Restaurare pentru cine?

Ca să nu trec de capitolul laudelor dragi edililor, fac un pas uriaş ca să remarc reabilitarea teraselor mai jos de casa din Piaţa Mică 22, unde am avut norocul să cercetez în două rânduri. A treia campanie a fost stopată de constructori. Norocul nu este veşnic şi nici nu se împacă cu ritmul şi finanţarea reabilitării clădirilor istorice. Se văd bine acolo terase suprapuse, recent pavate, despărţite de ziduri restaurate. Minunat, dar cui foloseşte de îndată ce nu sunt puse în circuit turistic, comercial, chiar în micul traseu al mirilor ce ajung la Casa de căsătorii? Clădirea a fost cu greu şi cu  mulţi bani restaurată. E de lăudat tenacitate constructorilor, dar cine ştie şi se bucură de ea?
O scară misterioasă coboară la curtea primei terase şi după alte câteva trepte pe terasa de jos, unde se vede o neînsemnată casă. Pe vremea când  terasele erau imperiul  buruienilor, în casă stătea o femeie fără vârstă. Vecinii îşi aduc aminte de ea. Le cânta de sus, de la marginea terasei, dincolo de zid.
 Locurile dosnice au o istorie aparte, însufleţită de amintiri recente şi adevăruri trecute. Oraşul de azi, privatizat chiar în domeniul public (???) nu mai are timp de ele. Există şi acum un oraş ascuns. Fără romantism.

La Turnul Gros – Sala Thalia şi pe Cetăţii. Ce se vede şi ce s-a uitat

În general, marginea dinspre Cibin a terasei se profilează clar, panta e evidentă. Mai greu în partea opusă. Trebuie să coborâm sub cota  fundaţiei Turnului Lăcătuşilor ca să ajungem la nivelul Turnului Gros. Nici cei din zonă nu ştiu de scările lui Szobi, arhitectul proiectant al pasajului şi  Sălii Thalia. Restaurarea fostului teatru orăşenesc este de lăudat, ca a unui monument princeps al oraşului. Tot acolo e şi un sit arheologic important, dar neglijat. Nu am văzut niciun panou de avertizare la trecere şi/ sau unul istoric
Povestea recentă a  pasajului este relevantă pentru starea de spirit şi reacţia  contemporanilor. La a doua fază a cercetării arheologice de la turn a participat activ, adică a lucrat cu braţele, voluntar, Mircea Dan Lazăr, proaspăt angajat muzeograf la Muzeului Naţional Brukenthal. El a devenit doctor în istorie şi a avut ideea conservării fundaţiilor turnului; arhitectul Szabolcs Guttman a continuat cu pasiune proiectul amenajării din zonă. Placa de pe peretele Sălii Thalia cu numele arhitectului proiectant a dispărut din motive de puţini ştiute. Cine îşi aminteşte de răposatul arheolog al muzeului? Lumea se schimbă repede şi uită imediat vremurile micilor eroisme dinaintea lui 2007.

Privind de sus spre Oraşul de Jos

Tot pe strada de la marginea oraşului de altădată am găsit urmele unor cuptoare de ars oale. Făceau parte din configuraţia periferiei. Cu multă trudă, am convins constructorii să le marcheze in situ. La un an, au dispărut. Strada a devenit “cea mai frumoasă din Sibiu”.
Traseul de sub terasă este lesne de urmat, căi de acces se parcurg uşor. Contemporanii însă se opresc doar la terasele pieţelor centrale, acolo unde au fost şi sunt sediile celor puternici. Într-un cadru istoric de referinţă al evului mediu sibian, marginile sunt marcate  de clădiri măreţe şi căi de acces romantice. Se naşte astfel o tematică deosebită pentru circuitele turistice. Asimilarea tematicii oraşului istoric e însă bătută în cuie, betonată în  bibliografia tradiţională. Sibiul înseamnă doar centrul; marginea e ruşinoasă!
Am scris de mai multe ori despre marginea şi/ sau hotarul de sud al regatului Ungariei în  viziunea cancelariilor occidentale. Cei din margini sunt străini, necunoscuţi, deci inferiori. Orăşeanul de pe terasa de sus îl privea cu superioritate pe cel din Sibiul de jos. Oraşul de jos, unde locuia un cunoscut sas ce se simţea discriminat, se întinde dincolo de panta terasei superioare, a patricienilor, spre lunca Cibinului, a meşterilor şi calfelor; dincolo de râu se întindea periferia, o altă discriminare.

Biserica Azilului şi căi de acces spre Oraşul de Sus

Marginea spre spitalul medieval este un loc de referinţă, semnificativ în istoria de început a oraşului medieval. Cu un aşezământ pentru călători şi nevoiaşi, cu două mănăstiri de călugări cerşetori, cu prepozitură mai ales, comunitatea înainta “en fanfare” spre statutul de “civitas”.
Deşi cercetarea arheologică de la Biserica Azilului a fost îndelungată şi suficient de rodnică, au rămas în memoria semnelor de întrebare  două morminte, relativ departe de cimitirul comunităţii de pe terasa de sus, dar şi excentrice cimitirului celor săraci. Ele sunt anterioare zidului de apărare, amenajate chiar la baza terasei. Fireşte, aparţineau bisericii de jos, dar edificiul iniţial de acolo, cel din lemn, avea înmormântări spre nord, chiar lângă edificiu. De ce în partea opusă mormintele au fost săpate la baza pantei? Este reflexul unei aşezări în dezvoltare, necoagulate?
 Pasajul de trecere de la Scara Preoţilor spre Podul Mincinoşilor păstrează atmosfera medievală, misterioasă. Doar Weinkeller a dorit să o folosească. Ctitorul localului de bună amintire era un bun cunoscător şi protector al monumentelor medievale.
Mai multe camere ale corpului de clădire adosat la est de Biserica Azilului zac în ruină. O fisură ramificată în zidărie demonstrează neglijenţa constructorilor. Adevărat, au îngroşat zidul de fundaţie, dar nu au conceput şi un contrafort, aşa cum au pus la corul bisericii. Zidăria ulterioară din cărămidă nu a rezistat presiunii terenului în pantă.
Un întreg corp de clădire a fost adăugat în pantă clădirii de la est, sud-est. Nu are sprijin de zidărie, aşa cum a primit clădirea mai veche. Situaţia la marginea terasei este acum gravă: două corpuri de clădiri adosate, situate în pantă sunt fisurate şi ameninţă să se prăbuşească. Atenţie! Acolo este un azil de bătrâni în funcţiune!
În urma ultimei tentative de reabilitare a terenului de la sud de biserică au rămas  lucruri bune: pavajul din pietre, substrucţiile din ciment şi drenajul la fundaţii. Ele sunt parţiale cu consecinţe nefaste asupra ansamblului.
Terenul aflat imediat sub terasa superioară este  menţionat în documentele de după 1585. Atunci a intrat în atenţia senatului. În 1694 procesul populării marginilor oraşului de sus a ajuns în faza de finalizare, în aşa măsură încât beneficiarii terenurilor au fost obligaţi să întreţină locurile publice, de legătură între terase. Judele regal Valentin Frank hotăra ca zidul de la scara de piatră din spatele casei măcelarilor  să fie îngrijit de cetăţeni. În alte cazuri, responsabilitatea comunităţii pentru accesul pe terasa superioară era evident o cutumă. Cu alte cuvinte, căile de acces pe terasa de sus sau invers, spre cartierele meşteşugăreşti deveneau o problemă deosebită a oraşului în expansiune. În urmă cu 300  de ani, autorităţile aveau grijă de  zidurile pantei. Acum nu ar trebui să mai fie o problemă.
La începutul secolului XX, circulaţia în oraş era preocupantă. Consilierii au iniţiat un proiect care să dezvolte căile de comunicaţie de-a lungul  marginilor pentru a lega Spinarea Câinelui pe sub zidul vechi cu strada Burger. Anterior exista străduţa Sub şcoală (Unter dem Schulle) şi un alt pasaj de trecere prin spatele Bisericii Azilului. Costurile financiare şi reacţiile de împotrivire la demolarea Bisericii Azilului au stopat proiectul. Revenise în actualitatea problema marginilor oraşului. O problemă actuală.
Case, scări, ziduri de apărare şi alte amenajări la marginea, în panta şi sub terasa superioară.

Scări de acces

În istoria  marginilor, realitatea scărilor are însemnătatea ei. Terenul din jurul actualei Biserici a Azilului a dat, prin cercetare arheologică, urmele unor trepte din dale ce duceau pe terasa de sus, spre biserica de comunitate. Este cea mai veche legătură atestată despre urcarea în pantă şi modul de  amenajare.
Consemnări documentare ale treptelor în  registrele primăriei.
După: “Inventarul protocoaleleor Primăriei Sibiu,1521-1700”, Bucureşti,1958, editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului.
Unter der Fingerliss Treppen, p.152
Unter der gedektten Treppen, p.116
Unter der hoelzernen Treppe p.138
Unter der hoelzernen Treppe oder oberesten Burgergasse, p.141
Unter der Pfars.Treppen und am Spital gelegen, p. 159
Unter der Schul, p.136; unter der Schule, p.143
Unterm Hondtsruck, p.131, 115, 83
Auff der Steineren Treppen, p.148
Auff der  treppen oben am Spital, p.75
Treptele preoţilor care urcau dinspre Cibin, de pe axa actualei străzi a Ocnei au fost atestate documentar cu mult mai târziu după cum arată însemnările din documentele istorice. Putem doar presupune că ele existau în perioada funcţionării bazilicii, adică în secolul XIII. Actualele scări au fost de mai multe ori reparate, dar urmele celor vechi nu au mai apărut. Erau scări publice, deservind întreaga comunitate. Constructorii moderni au lucrat temeinic la demolare.
Despre scările care coboară azi în vecinătatea Teatrului Gong nu cunosc nici o însemnare documentară. Ele erau utile doar după ce a fost amenajat malul lacului, adică în secolul al XVI-lea, legând direct Spinarea Câinelui cu blocul de clădiri numit după cea mai importantă casă de acolo, “Groapa cu Lei”. Scările taie un zid din cărămizi care pe planşele arhitecţilor istoric a devenit un zid de cetate.
Scările adosate Primăriei Vechi continuau Spinarea Câinelui spre terasa de sus. Erau trepte mari cu pavaj din cărămizi mărginite de zidul Primăriei şi spre drum de blocuri din piatră. Au fost dezvelite arheologic. Nimeni nu s-a gândit să le evidenţieze in situ.
Nici sistemul de scări din zona Pasajului Scărilor nu este  vechi. Ele au fost încastrate în căptuşeala zidului de parapet, rezultat al unei reparaţii moderne. În săpăturile mecanice din zonă nu am văzut decât un segment de zid de fundaţie, prea mic şi fără contextul  stratigrafic ca să permită o datare strânsă.
Câteva trepte permiteau accesul la aşa- numita Casă a leilor. Este consecinţa construcţiei pe nivele diferite.

Case ridicate la marginea oraşului, de pe terasă sau în pantă

Aşezarea primei biserici parohiale din piatră pe marginea terasei nu cred că a ridicat probleme de prăbuşire. Numai după ce s-a mărit volumul construcţiei cu ferula, corpul dinspre vest aproape de pantă, cu turnul şi colateralele, constructorii au avut emoţii. Ele sunt reflectate în discuţii şi măsuri recente. Nu e pericol să plece construcţia enormă la vale mai ales că se adăugase un corp supraetajat chiar în buza prăpastiei? Constructorii medievali au sprijinit terasa cu contraforturi. Probabil şi turnul masiv echilibrează volumul. El a beneficiat recent de subzidiri consistente. Abandonarea intenţiei de a mări biserică spre est s-a legat şi de teama ca forţele care acţionau la marginea terasei să devină periculoase? Constructorii medievali au intuit pericolul destabilizării? Un inginer rezistenţionist ar fi în măsură să răspundă întrebărilor în termeni ştiinţifici, prin calcule. De pe terasa de jos te întrebi şi admiri cum se menţine actuala clădire etajată chiar la margine.
Spectaculoasă este şi  înălţimea peretelui din cărămizi al casei ce mărgineşte la sud-est  curtea azilului, cu acces din preajma Podului Mincinoşilor. Verticala zidului pare că  sfidează gravitaţia. Clădirea, una dintre cele mai interesante din oraş, are accesul principal de pe strada Ocnei. Intrarea este boltită şi păstrează în zidăria laterală un ancadrament renascentist. Din curte, se vede spre răsărit etajul clădirii, ridicat în pantă şi casa parohială pe terasa superioară. Turnul bisericii evanghelice surmontează imaginea cu  suprapunerea de clădiri. Un contrafort din zidărie a fost încălecat de corpul dinspre est. Peretele  dinspre pantă are la parter doar goluri mici pentru iluminat. Fostul culoar de acces pe sub zidul cetăţii a fost ocupat de o clădire mică. Zidul din pantă, cel dinspre Azil, are soclul îngroşat pentru a da mai mare rezistenţă clădirii. De el a fost adosat un nefericit corp, azi fisurat. Panta până la fostul culoar de trecere, acum în curtea azilului, e evidentă. (va urma)