Dacă păcătosul ăsta de virus rămânea ferecat în borcanele din Wuhan ori în eprubetele cu care s-au jucat nişte lilieci în preajma unor chinezi loviţi de inaniţie, mutatul la ţară n-ar fi ajuns, poate, soluţia în care tot mai mulţi orăşeni întrezăresc Nădejdea. Trăitorul la bloc priveşte, astăzi, cu jind către  grădinile celor de la ţară. Dacă dai deoparte draperia nostalgiei după vacanţa la bunici şi priveşti prin fereastra realităţii, avantajele şi dezavantajele unei întoarceri la ţară nu prea reuşesc să încline balanţa, însă de încercat încearcă şi unele, şi altele. 
Dincolo de părerea lui Duiliu şi anume Zamfirescu, viaţa la ţară e roz dacă te şi pricepi să-i aşterni culorile. Pe şevaletul aşteptărilor. Cine îşi imaginează că viaţa la ţară-i un basm care începe cu triluri tricotate de rândunici şi sfârşeşte în asfinţituri refugiate după creştetul pădurii n-are decât: e liber să viseze cu ochii larg deschişi. Cine îşi imaginează că viaţa la ţară înseamnă drumuri înfundate, cosit în stufărişul vipiei, piromăneli fără număr, ierni cu omăt pe care nu mai vine nimeni să-l certe cu sărăriţa ori animale care trebuie hrănite de când se crapă de ziuă nu-i deloc "pe lângă". Viaţa la ţară e tihnă doar atunci când robotitului îi poţi descâlci, fără să faci prea mare efort, zumzetele.

Pentru tot mai mulţi dintre noi, 

întoarcerea la ţară pare să fie soluţia cea mai la-ndemână. Războiul, scumpirile, neterminaţii priponiţi la hăţuri, primejdiile de tot soiul, E-urile din facturi şi farfurii  susţin tare şi apăsat "refugiul": da, la ţară e mai lesne. 
Mai ţii o găină, două, o capră, poate câţiva iepuri, încropeşti o masă din legumele culese în grădină, aerul e curat, nu ca la oraş. Nu mai laşi cinci-şase – şapte – opt- nouă sute de lei la supermarket pe mai nimic. Unde mai pui că devii propriul tău şef şi nu-ţi mai spune nimeni ce şi când să execuţi. Râd muşcate la fereşti, iar de pe dealuri mirosul de fân inundă uliţele satului ca miezul unui colind. Poluarea a rămas departe, ferecată în rigiditatea oraşului  ostenit să-şi care în cârcă  regulile lui de asfalt, iar stresului aproape că-i poţi auzi cum i se scurge ultima picătură pe obrajii vineţii. Traficul ăla isteric, de la oraş, a pierit strivit sub candoarea sunetelor noi, ropotite de orchestra satului. Talăngi, triluri, câte un măcănit, toate cotcodăcesc într-un ritm care curge domol ca pârâul obişnuit să-şi stâmpere setea în iazul cu lipani de la marginea pădurii. Ce frumos! 

 
Doar că: tabloul ăsta idilic 

poate avea "şansa" unui socoteli care nu bate cu decorul din târg. O locuinţă la ţară are preţuri care pornesc de la o nimica toată şi pot ajunge la tarif de casă vecină cu ifosele Sub Arinilor. Depinde ce cauţi şi ce îţi poţi permite. În zonele cu stare, e greu să găseşti ceva decent sub câteva zeci de mii de euro. Apropierea de Sibiu dictează preţul. Regulă de fier. O casă de vreo 25.000 de euro are nevoie de încă atât ca să devină paradisul visat. Cel puţin încă atât. Naveta rămâne  un detaliu greu de ignorat. Amenajarea gospodăriei înseamnă, dincolo de resurse financiare, găsirea unor meseriaşi care să şi priceapă ce-ţi doreşti de la noul refugiu. Meşterii sunt greu de găsit. Iar unii treji aproape imposibil de găsit. Cei mai mulţi s-au căpătuit pe afară unde lefurile sunt generoase şi n-au nicio legătură cu zgârcenia de la noi. Dacă treci şi de hopul ăsta, urmează răfuiala cu actele, iar de războiul cu utilităţile, hârţogăria şi birocraţia nu cred că merită să mai pomenenesc. 

 
Vecinii? Alt detaliu imposibil de ignorat

 Nimeni nu vrea să locuiască gard în gard cu reprezentanţi ai etniei romilor. Era să le spun ţigani, dar cum să le mai spui aşa după ani grei de integrare şi anume socială? Cei de la agenţiile imobiliare sunt încă prizonierii uzanţelor şi se simt obligaţi să transmită că locuinţa e în regulă şi că sigur-sigur nu vei avea parte de astfel de surprize. "Sunt oameni de treabă aici, e o comunitate faină", explică un agent de vânzări, atent să nu uşuie clienţii. "E o casă care are nevoie de reparaţii, iar ţiganii sunt în partea cealaltă a satului, n-o să aveţi probleme", mă avertizează alt binevoitor. 
Un amic îmi povesteşte păţania unui coleg. Sătul de agitaţia de la oraş, şi-a luat casă la ţară, nu contează unde. La început a fost OK. Acum are vecini hai să le spun nedoriţi şi-n stânga, şi-n dreapta, iar "vizitele" repetate, mai ales nocturne, l-au convins să plece. Nu-l mai interesează preţul. Doar să vândă vrea, să scape, cumva, de acolo. Aviz simandicoşilor chitiţi să descopere discriminări şi alte bazaconii. Ăstea nu-s deloc răutăţi, ci stări de fapt. E suficient să întrebi în orice sat ca să te convingi în loc să te prefaci că nu ştiai. De aici şi diferenţele mari de preţ între casele din satele cu şi cele fără astfel de personaje!
Da, ştiu: sunt o groază de artişti ori sportivi care şi-au făcut un titlu de glorie din a-şi recunoaşte obârşia. Exemplele-s puzderie, le vedem zilnic silabisite în spaţiul public. De la Mădălin Voicu, recentul Johny Romano şi până la la Conect-R ori Lidia Buble. Sau flăcăul care tocmai a câştigat Vocea României. Nunucă. Parcă aşa-i zice. La muzeul satului am întâlnit, de-atâtea ori, meşteşugari absolut mândri de etnia lor, fără ca asta să echivaleze cu povara vreunei afurisenii, aşa cum cred căutătorii de anateme. Strop de ruşine n-am zărit când i-am auzit povestindu-şi vieţile. Chiar şi aşa însă, unii se încăpăţânează să vadă tot soiul de discriminări dacă încă îţi îngădui să spui păcatului păcat ori virtuţii virtute. 

Cu vecinii e, totuşi, loterie curată

Dacă nu cumva-s loviţi de patima manelelor şi certaţi cu legea, afli, uneori, când e prea târziu. În miez de noapte. Când maneaua merge ca unsă cu boxele întărâtate de licorile care la ţară curg ca din cişmele, nu se joacă. Iar liniştea  căutată în parfumul satului direct pe apa sâmbetei ajunge. Mai ales dacă potera lipseşte aşa cum face ea în multe din satele de pe la noi. Însă nici asta nu e tocmai regula casei. Dacă e s-o păţeşti, o poţi păţi, bine-mersi, în miezul burgului, nu doar în miezul unei aventuri rurale. Într-un clasament al chestiilor negative care locuiesc la ţară, manelăria de noapte nu e nici pe departe campioană. O detronează nu cea de zi, ci incendierile, sport practicat cu dârzenie de cei mai mulţi dintre locatarii satului românesc. Ce incendiază? Orice. De la fânul din livezi şi grădini, la anvelope uzate, plasticuri, muşamale, tot ce-ţi poate trece şi ce nu prin cap. Iar povestea cu aerul curat de la ţară merge  bine la depănat iarna, însă cum dă colţul ierbii devine dintr-un basm cu Ilene Cosânzene un coşmar în stare să sufoce tot sezonul cald. 

Refacerea unei case vechi 

Gina şi Marian sunt profesori şi spun că refugiul la ţară e cea mai bună idee de care au fost în stare. Ea, profă de mate, el de istorie. Au găsit o casă veche şi vreme de aproape şase ani au amenajat-o după cum i-au ajutat resursele să viseze. Nu s-ar mai întoarce la oraş, în apartamentul de la bloc, pentru nimic în lume. Nici măcar pentru apropierea de piaţă ori de serviciu. Prietenii şi-i pot invita la ceas de week-end în casa cea nouă, de la ţară. Au internet, apă din fântână, o grădină plină de gogoşari, castraveţi, salată şi zmeură, caişi şi cireşi, linişte cu carul şi tihnă să le-ajungă două vieţi. Au învăţat să facă pită în cuptorul din bucătăria de vară şi spun că nici măcar buda din fundul curţii nu-i mai deranjează. În curând îi vin de hac: canalizarea şi gazul au pătruns, în sfârşit, în tot satul, iar lemnelor crăpate cu securea o să le spună "Rămas bun" cât de curând. Cu toate că gazul pare să devină un prieten al naibii de duşmănos. 

Patrimoniul rural e încă ignorat la noi

Alţi europeni au înţeles asta  mult mai devreme. Cu răbdare, ambiţie şi stăruinţă au scuturat de colb bogăţia asta imensă care străluceşte sub titulatura de Satul de Altădată. Treptat, au construit comunităţi în care, după casele readuse la viaţă, au sosit şcolile, apoi dispensarele, apoi câte-un muzeu şi micile ferme. În cazul unora a durat mai bine de un deceniu. Altora le-a luat şi dublu. Când treci de Nădlac, aceste mici paradisuri rurale te-nsoţesc la tot pasul. Unele se-ngrămădesc de-a dreptul. La noi, Vraiştea a îngăduit, preţ de trei decenii, să se aleagă praful. Poate că acum e vremea să păşim pe urmele altora şi să scoatem la lumină acest patrimoniu care poate face Satul de Odinioară să râdă cu pofta altor vremuri. Nu e deloc uşor, dar merită încercat. Am prieteni care locuiesc în buricul târgului, în miezul Sibiului, în locuinţe unde confortul şi luxul trăiesc pe picior mare. În week-end ştiţi ce fac? Fug la căsuţa de ţară unde au pus ceapă, spanac, roşii, viţă de vie şi-o mână de arbuşti. Şi-un petec de gazon pe care sprijină umbre de rozinchini şi caişi. Îmi povestesc entuziasmaţi de mirosul casei de la ţară, fără să aibă în relatări vreun Celentano, vreo Dalidă ori barem un pui de Bobiţă, deşi un Firicel tot se găseşte – domnu` Oliviu! –  din câte aud. 

În loc de concluzie

Mutatul la ţară e o modă care începe să agonisească tot mai mulţi adepţi. Iar "găselniţa" nu-i vreo invenţie românească. Nici vorbă. E un (le)ac la care par să apeleze tot mai mulţi orăşeni sătui de cojocul vieţii la bloc în praf şi bormaşini cu care vecinii spintecă, neînduplecaţi, zorii sâmbătă dimineaţa. O reţetă sigură nu cred că există gata ticluită pentru o astfel de schimbare de macaz. Cert e că nu orice copil de asfalt poate deveni săteanul din poveste. Ce-i sigur e că şansa nu poate lipsi din ecuaţia asta. Cât despre noroc – era să scriu norod –  ştiţi bine că şi-l face fiecare cu mâna lui. Aşa a fost de când e lumea. Iar veşnicia de la sat o ştie cel mai bine.