Urmare a publicării materialului „Kitsch la liber: a răsărit faianța mov, în grădini cu berze albastre și țevi de canalizare încărcate cu flori”, prin care „Tribuna” arăta felul în care au ajuns să arate unele spații verzi sau blocuri din Sibiu, am primit un mesaj interesant, legat de unul dintre cei care, teoretic, ar trebui să vegheze la aspectul construcțiilor.

Redăm mesajul sibianului, care semnează Mircea Stanciu.: „Este bine că arătați derapajele flagrante, care nu fac cinste unui oraș ca Sibiul, însă ar trebui să veniți pe strada Fundătura Lânii unde, de 10 – 12 ani, eternul șantier al casei domnul arhitect Ion Cristian Șandru creează o imagine dezolantă întregii zone. Așa se lasă o casă? Ce fel de arhitect ești? Să înțelegem că doar noi, simplii cetățeni, trebuie să avem grijă de felul în care construim, iar ceilalți, cum este domnul Șandru, pot fi tolerați la infinit?”

La intersecția străzilor Lânii și Fundătura Lânii, am găsit casa la care cititorul nostru face referire, și pe care a descris-o drept „eternul șantier”. Pereți netencuiți, plăci de beton din care ies numeroase bucăți de fier ruginit, un șantier pustiu care face notă discordantă cu clădirile învecinate. 

În curtea ocupată aproape în totalitate de clădire (probabil unii se vor întreba cum rămâne cu procentul maxim de ocupare a terenului?) se află o rulotă care, ce-i drept, arată mai bine decât betoanele care o înconjoară.

Pe unul dintre pereți este montat un banner care semnalează faptul că în această clădire-șantier funcționează biroul de proiectare al firmei „SIC Design”, deținută de arhitectul Ion Cristian Șandru. Lipsește însă panoul care să cuprindă date relevante despre șantier, cum ar fi data de începere, numărul autorizației de construire și, ceea ce se întreabă și vecinii, data finalizării.

Despre Ion Cristian Șandru se poate spune că face parte din elita specialiștilor sibieni din domeniu, ce puțin prin prisma faptului că are calitatea de președinte al Ordinului Ahitecților din România, Filiala Sibiu – Vâlcea. 

Din această funcție, într-un interviu oferit Asociației „De-a Arhitectura” în anul 2020, publicat pe pagina filialei OAR, Ion Cristian Șandru arăta că „Din păcate, majoritatea cetăţenilor nu ştiu foarte bine ce face (sau ce ar trebui să facă) un arhitect. (…)Cred că cetăţenii ar trebuie să apeleze la arhitect nu din obligaţie, ci pentru a fi ajutaţi, îndrumaţi.”

Cu alte cuvinte, la teorie se pricepe oricine, iar practica nu-i pentru toți. Mai departe, șeful OAR pune accent pe nevoia de educație: „Este important pentru că numai prin educaţie societatea va putea să înţeleagă diferenţa menționată mai devreme şi numai prin educaţie societatea va putea să înţeleagă ce înseamnă respectul faţă de mediul construit.”

Au trecut aproape cinci ani de când liderul arhitecților sibieni descria calea colectivă spre un mediu bine construit, „cincinal” care pălește ca durată în comparație cu „eternul șantier” pe care l-a generat la mică distanță față de zona centrală a orașului.

În nici un caz nu putem vorbi despre puterea exemplului pe care oameni cu o astfel de poziție ar trebui să o ofere cetățenilor aflați în căutare de specialiști, precum nici despre ce fel de „educație” ar trebui să avem pentru a înțelege „respectul față de mediul construit” regăsit pe Fundătura Lânii.

Iar dacă astfel de situații le întâlnim la „case mari”, ce pretenții mai putem ridica la nivelul scărilor de bloc, unde faianța mov ajunge să păzească berze albastre?

Viorel ZIDU

Sursa foto: website OAR