Cei născuţi în libertate nu ştiu cum este să nu ai libertate. Au ceva idei vagi, mai degrabă convingeri proprii bazate mai mult pe ego-ul lor şi relaţia privilegiată şi individualistă cu cei din jurul lor, alimentate de un fel de tradiţie orală despre "cum a fost" în care primează problemele burţii şi bunăstării personale. Este foarte greu să le explici complexitatea perioadei socialiste (impropriu spus "comuniste", încă nu ajunseserăm în comunism conform teoriilor marxist-leniniste) şi a dictaturii regimului Ceauşescu, mai ales că modul multora de a gândi este exclusiv în alb şi negru, fără nuanţe sau detalii.

Pentru majoritatea celor de acum, libertate înseamnă plimbări pe "dincolo", să înjuri pe oricine şi nestingherit (şi la comandă) pe reţele, să ai parte de cât mai multe canale TV, să profiţi foarte limitat de nelimitatele resurse ale internetului şi mai ales să poţi umple căruţul de la mall cu toate inutilităţile poftei momentului. "Totul mi se cuvine" a devenit crez de generaţie. Numai că pentru cei care au prins acele vremuri dincolo de amintirile părinţilor-bunicilor, libertatea are alte coordonate, mult mai complexe. Noi nu o aveam şi am luptat să o avem. Unii au murit chiar pentru acea libertate. Şi odată ce am câştigat-o nu ne poate fi luată.

Libertate cu preţul vieţii. Ce nu aveam sub Ceauşescu

Cum era să nu ai libertate? Cum era să ceri libertate şi să primeşti bastoane în cap şi chiar gloanţe? Care era sentimentul acela eliberator de a trece graniţa fricii de "ce îmi vor face" şi a intra în rândurile celor câteva sute de protestatari anti-sistem? Cât de însetat de libertate şi de dorinţa de a scăpa de dictatură puteai fi pentru a îţi risca viaţa, cariera, familia, viitorul, aderând la o mişcare care avea ca duşman pe toată lumea, de la Comitetul Central la ultimul pensionar care recita, repetitiv, "ehei încă e bine!"? Şi mai ales cum era să ştii că eşti singur, izolat, al nimănui, alături de alţi singuri, într-o ţară încă adormită şi dezolată de atâta lipsă de speranţă că va fi cumva mai bine adică mai puţin rău şi că "vom scăpa" de Ceauşescu şi de sărăcia generată de politica sa aberantă din ultima parte a vieţii şi carierei sale?

Pe 16 decembrie, pentru prima oară, s-a strigat, la Timişoara, "Libertate!" Cuvântul care dă fiori răi oricăror dictatori (indivizi sau grupuri) ai trecututului şi ai prezentului. Cum s-a ajuns la momentul Timişoara 1989? Nu, nu povestea cu evacuarea lui Laszlo Tökes, care ar fi fost pretextul declanşării Revoluţiei, (un pretext subţire cam greu de dezvoltat în ceva mai amplu fără ceva "ajutoare" de specialitate). Ci faptul că, pur şi simplu, nu se mai putea. Durase prea mult. Ceea ce începuse frumos, ca o deschidere spre "valorile occidentale", ale unei ţări socialiste în anii 60-70, a devenit ceva aproape de netrăit: alimente raţionalizate, deşi nu era război; sărăcie în magazinele de bunuri de imediată necesitate. Frig şi întuneric în case, în şcoli şi la lucru, din cauza restricţiilor la combustibil şi energie. Cenzură. Un cult al personalităţii devenit idiot şi greţos, care nu se mai termina ba culmea, se dezvolta tot mai puternic, acaparând toată cultura şi "entertainment"-ul vremii. Informaţie cu ţârâita, mai mult ţinând tot de nenumăratele variantele de slăvire a partidului, socialismului şi conducătorului. Realizări fictive, cultul muncii cu orice preţ, îndepliniri şi depăşiri de sarcini de plan, producţii record umflate ierarhic, viaţă de partid şi selecţii de ştiri externe doar pentru a arăta că "dincolo" lumea o duce rău.

Mai existau sursele alternative de informaţie, multe lovite şi ele de propagandă (ca posturile de radio "Europa Liberă" sau "Vocea Americii", care erau iubite pentru că erau singurele canale de critică la adresa regimului. Şi televiziunile ţărilor vecine, mult mai libere decât a noastă.

Unii au ales să fugă din ţara "împlinirilor măreţe" în care se cânta, direct, "lui Ceauşescu SLAVĂ!". Cu riscul vieţii, putând muri înecaţi în Dunăre, sau împuşcaţi "pe fâşie". Cu riscul de a fi prinşi şi bătuţi (şi nu doar bătuţi) la pichetele de grăniceri, apoi de securitate şi de miliţie, apoi aruncaţi în închisoare. Sau chiar cu riscul de a fi aduşi înapoi exact din ţara-speranţă, Iugoslavia, singura legătură indirectă cu Vestul. Asta era, în linii destul de mari, situaţia în 1989. E de mirare că "s-a ieşit"? Nu.

16 decembrie 1989, revoluţia începe la Timişoara

Pe 16 decembrie 1989, Timişoara încă nu ştia că va fi oraşul de unde va porni revoluţia anticomunistă şi anticeauşistă în toată România. Un incident mai mult ţinând de bucătăria internă a cultului reformat maghiar, evacuarea pastorului Laszlo Tökes pentru a fi mutat "disciplinar" într-un loc de unde criticile sale la adresa regimului să nu mai fie aşa auzite, s-a dezvoltat în altceva. Evacuarea aceea ordonată de însuşi Ceauşescu, a fost focosul care a generat explozia Revoluţiei.

La început au fost doar 25-50 de persoane adunate în faţa casei lui Tökes. Apoi numărul tot creşte, aceasta şi graţie zvonului că pastorul va fi arestat şi "lichidat". Ceauşescu ştie despre problemă, dar Radu Bălan, secretarul de partid pe Timiş, îl asigură că totul e sub control. Ministrul de interne Tudor Postelnicu cere forţelor MAI să ia măsuri de "anihilare" a manifestanţilor. Vâzând amploarea manifestaţiei, chiar şi Tökes se sprie şi le cere, repetat, manifestanţilor din Piaţa Maria să plece acasă. Se pregătesc de acţiune Gărzile Patriotice din întreprinderile timişorene pentru a înăbuşi manifestaţia care devine deja anticomunistă.

Seara, sunt 2.000 de timişoreni în stradă. Se strigă prima oară în România, prin vocea poetului Ion Monoran, "Jos Ceauşescu". Apoi, la fel, "Libertate!" şi "Jos comunismul!”.

Pentru prima oară au loc ciocniri violente de stradă cu "forţele de ordine" ale Miliţiei. Librăriile sunt "atacate" şi se aruncă şi ard "operele" lui Ceauşescu. Se porneşte la asalt asupra judeţenei de partid. Se folosesc tunuri cu apă şi gaze lacrimogene, se bate sălbatic, se fac arestări. Se cere intervenţia armatei, care refuză să acţioneze fără ordin de la Bucureşti, cu excepţia unor patrule înarmate dar fără muniţie, care sunt şi ele atacate de manifestanţii care ştiau că nu mai au ce pierde. Bilanţul zilei: aproximativ 180 de persoane arestate şi bătute cu cea mai mare cruzime de miliţieni şi securişti, care ulterior, vor poza în nevinovaţi sau chiar în victime. Seara, Timişoara este deja un oraş izolat, trupele de grăniceri (aparţinân de Interne) "astupând" căile de intrare-ieşire din oraş. Miliţienii se declară oficial, seara în jurul orei 22.30, copleşiţi de maniefstanţi. După ora 23 intervine şi armata dar este trimisă cam aiurea, în locuri nude nus e petrece nimic. Îns eara lui 16 decembrie, Timoşoara ste împânzită de miliţie, securitate iar ammata e pe picior de inetrvenţie.Aşa a început eliberarea României de ceauşism.

(Informaţiile despre mersul din 16 decembrie 1989 al Revoluţiei la Timişoara au fost preluate din documentul "Cronologia Revoluţiei de la Timişoara din 1989-16 decembrie", de pe pagina web a Asociației Memorialul Revoluției 16-22 Decembrie 1989 din Timișoara", aici: https://memorialulrevolutiei.ro/timisoara/

În restul ţării, linişte şi pace

Nimeni care nu a trăit acele timpuri nu-şi poate închipui cum de un asemenea eveniment a avut reprezentare ZERO în presă. Mai ales judecând cu mentalitatea de acum, când câţiva protestatari care strigă platitudini pro-sistem în spaţiul public pot oricând ajunge "headline" la ştiri sau în presa online. Dar aşa a fost. Muşamalizarea şi ascunderea sub preş a oricăror tulburări era o regulă a României socialiste. În socialism nu sunt probleme mai mari decât frizeri care iau bacşiş, vânzători care te fac la cântar, şogferi beţi care comit accidente ori maşina de gunoi care uită să treacă pe o stradă. Aşa nu am avut nimic despre grevele mienrilor din august 1977, despre SLOMR (sindicatul munictoresc neînregimentat în mecanismul comunist), despre protestele din noiembrie 1987 de la Braşov sau despre situaţia, în general proastă, din ţară. Nu existau oficial. Nici măcar în sens negativ. Aşa a fost şi cu începutul Revoluţiei. Cu excepţia Timişoarei, timişorenilor, cunoscuţilor lor şi a aparatului de represiune de la Ceauşescu la miliţianul de pe stradă, România era în întuneric. La fel şi Sibiul.

Ziarele tac. Să vedem cum

Dacă răsfoieşti ziarele vremii, mai exact cele de pe 17 decembrie 1989 (deci ziua ulterioară, când se publicau articolele scrise pe 16, Timişoara şi mişcările de acolo nu existau. Nici în presa locală a lor, nici în cea locală a noastră, nici în cea centrală a tuturor.

Scînteia, ziarul partidului

Cel mai important ziar din România de atunci, cotidianul Scînteia, editat de Comitetul Central al PCR, deschidea ediţia cu articolul "În spiritul hotărîrilor Congresului al XIV-lea/Lărgirea bazei energetice şi de materii prime – obiectiv prioritar al întregii activităţi economice". Ceva mai încolo, "Agricultura în faţa unor noi sarcini şi exigenţe", cu un mic grafic care ne arată cum va creşte producţia globală agricolă de la 100% în 1989 la 105,6 în 1990, aceasta în contextul în care pâinea şi alte produse bazate exact pe produse agricole erau raţionalizate sau de negăsit în comerţ. Relatarea "Cine cheltuieşte mai mult decît cîştigă prin muncă cinstită?" era un fel de "Secretul lui Bachus" despre un zidar pensionat şi o florăreasă care au intrat în vizorul "ilicitului" pentru că îşi permiteau mai mult decât aveau oficial. În "Daruri pentru aproape patru milioane de copii", ni se spune că s-au cheltuit 273.154.898 Iei pentru organizarea serbărilor "Pomului de Iarnă" (era ca acum, nu se pomenea de Naşterea Domnului) în grădiniţe, şcoli, întreprinderi, instituţii, unităţi agricole, cooperative, case şi leagăne şi spitale de copii sau la centrele de cultură şi creaţie "Cîntarea României“. Din "provincie", puteai citi despre "Metode eficiente de exploatare în subteran" la Suceava, reuzltatele pozitive ale "organizării şi modernizării producţiei" în Neamţ, apartamente noi "pentru oamenii muncii" în Bacău sau despre producţia pentru export de la Întreprinderea de Construcţii Navale şi Prelucrări la Cald din Drobeta-Turnu Severin.

Drapelul Rosu, ziarul Timişoarei

"Drapelul Roşu" era ziarul local al judeţului Timiş şi al Timişoarei. Ar fi fost cumva normal ca măcar o notiţă privind comportamentele huliganice din seara precendentă să se fi strecurat. S-a strecurat? Nu. În deschidere, două articole, unul numit, în lungul stil al titlurilor care te fac să fugi, "Planul Naţional Unic de Dezvoltare Economico-Socială a Republicii Socialiste România pe anul 1990/Puternic imbold la munca spornică, de calitate, pentru continua înflorire a patriei noastre socialiste", unde un (alt) grafic arăta timişorenilor cât de bine o vor duce peste un an, venitul naţional crescând de la 100% în 1989 la 109-110% în 1990. Mai suntem informaţi că la IAEM Timişoara exportul este o "prioritate absolută" şi că recensământul animalelor din ianuarie 1990 (s-a mai făcut?) este "O acţiune de mare importanţă pentru dezvoltarea zootehniei". "Pomul de iarnă" este subiect la zi, In acel an, în judeţul Timiş, fondurile alocate fiind de aproximativ 7,1 milioane lei, "ce se vor constitui în minunate daruri pentru cei 105.770 copii". Alte evenimente interesante: pe 17 se deschidea (sau s-ar fi deschis) Salonul anual de artă şi o conferinţă despre "Rolul microprocesoarelor în civilizaţia viitorului“. Deci nimic.

Tribuna Sibiului – desigur, tot nimic

Chiar dacă ştiam din start rezultatul căutării noastre, adică "nimic", ne-am gândit, totuşi, de dragul recuperărilor istorice (că cine nu ştie istoria riscă să o repete, nu?) să vedem cu ce se delecta cititorul sibian de presă în ziua de 17 decembrie 1989, la o zi după ce va fi aflat, de la Europa Liberă, că la Timişoara se petrece ceva şi reiterându-şi în minte ideea că "e mai bine să-ţi vezi de treabă". Noroc că alţi concetăţeni nu aveau aceeaşi părere.

Tribuna Sibiului deschidea ediţia de duminică, 17 decembrie, cu două articole sub acelaşi (supra)titlu: "În spiritul sarcinilor subliniate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu". Cel principal, "Fapte de muncă înălţătoare, în miezul incandescent al acestui timp eroic", semnat Anca Ileana Moraru, este un reportaj făcut la Întreprinderea Poligrafică Sibiu (acum Kaufland). Spicuim: "De la economistul Tudor Stan, şeful serviciului plan, am aflat, în graiul exact al cifrelor, că întreprinderea şi-a îndeplinit planul pe primii 4 ani ai cincinalului încă din luna septembrie, dedicînd acest frumos succes marelui forum al comuniştilor români, Congresului al XIV-lea al partidului. Tot în septembrie a fost realizat şi planul anual la export, pe relaţia devize convertibile, pînă la această dată înregistrîndu-se o depăşire de 26 la sută".

În articolul-sinteză "Împliniri meritorii dar şi rezerve ce aşteaptă a fi valorificate", Traian Suciu trecea în revistă activitatea culturală judeţeană desfăşurată în ediţia 1989 (a VIl-a) a festivalului "Cîntarea României“, "prezentîndu-se în acelaşi timp sarcinile ce revin

instituţiilor de profil, tuturor factorilor din judeţ cu atribuţii in organizarea marelui festival, în lumina hotărîrilor Congresului al XIV-lea al P.C.R.". De aici aflăm ceva interesant, că, per totalul judeţului, aveam atunci înregistrate în fişele "Cântării României" 1.484 de formaţii artistice cu 23.982 membri, 935 de interpreţi individuali, 487 de cercuri şi cenacluri de creaţie cu 3.933 membri şi 1.058 de creatori populari. Ceva mai jos, un omagiu tipografilor, probabil de ziua lor care a fost pe 13 decembrie: "Purtînd cu ei litera fierbinte a profesiei în

toate marile bătălii duse pentru statornicirea libertăţii şi dreptăţii sociale, tipografii sînt în continuare prezenţi în miezul fierbinte al marilor momente ale devenirii patriei. Ei dăltuiesc cu migală în plumb, zi de zi, şi chiar noapte de noapte, cuvinte, coloane, pagini, care cuprind în ele toate marile izbinzi înregistrate de eroicul nostru popor, toate faptele dăruite generos istoriei, drept mărturie peste vremi a geniului creator al neamului nostru, a victoriilor înregistrate pe tărîmul noului, al ştiinţei, în ofensiva ce se desfăşoară pentru făurirea omului nou, cu o înaltă conştiinţă patriotică şi revoluţionară, capabil să îşi asume responsabil sarcini de o tot mai mare complexitate şi însemnătate pentru făurirea noii civilizaţii ce înfloreşte astăzi în România socialistă".

Sibienii mai erau informaţi că îşi puteau petrece Revelionul, prin OJT, la Curtea de Argeş sau Băile Felix. Am impresia că evenimentele ulterioare au operat ceva schimbări în program. Pagina 2 era un fel de pagină de divertisment, sub numele de "Caleidoscop duminical", unde puteai citi despre arta populară ("Simboluri ale civilizaţiei populare" de Valer Deleanu), un remember Nichita Stănescu ("Să ne-amintim" – Maria Barbu) plus pe aceeaşi temă, o relatare de la un eveniment cultural de la Şcoala Populară de Artă, o rubrică de fapt divers din lume a lui NID, un rebus pe tema "Luna cadourilor", "Străfulegrări" de George Limbeanu şi o poză cu un căţel, de Fred Nuss. În timp ce tinerii din Timişoara începeau o revoluţie, la Sibiu aflam despre "Educarea tinerilor prin muncă şi pentru muncă"- implicaţii şl realizări". Aveam şi ştiri externe: despre Rezoluţia ONU "cu privire la măsuri economice ca formă de constrîngere politică şi economică împotriva ţărilor în curs de dezvoltare" (aveau şi ei dreptatea lor atunci…), despre "Sarcinile ce stau în faţa Partidului Comunist din Cehoslovacia", …"refacerea industriei naţionale bazate pe hidrocarburi" în Iran, directorul Institutului de cercetări medicale din Kenya, dr. Davy Koeh, care anunţat o metodă de oprire a evoluţiei SIDA, creşterea ratei inflaţiei şi şomajului în Austria, retragerea avioanelor americane de tip SR-71 "Blackbird" din Okinawa şi, hopa, ceva cu claimeitcengi, dar nimanui nu-i venea ideea ca se poate scăpa impunând taxe: "în timp ce in landul vest-german Schleswig-Holstein şi în Danemarca a reizbucnit iarna, cu căderi de zăpadă şi frig, în zona Alpilor nu ninge aproape deloc, iar în ţara Bascilor este secetă".

La Mica Publicitate se vindeau: un cuier cu dulap, un guler de vulpe polară, două paltoane, unul stofă altul bizam, un set de tobe şi cinele "Amati", trei cojoace "Alain Delon", un video player japonez, un video recorder Toshiba cu casete, un frigider "Arctic" şi un magnetofon "Majak 203". Se cumpărau o pereche de patine de viteză şi o pereche de schiuri din import.

La cinema rulau "Întoarcerea acasă" (film american!) la Arta, "Oaspeţi de seară" şi "Veronica" la Tineretului, "Fiul stelelor" (desen animat SF românesc) şi "Horea" la Independenţa şi faimoasa comedie cu Louis de Funes "Hibernatus", la "7 Noiembrie". "Pacea" nu apare, nu ştiu ce-o fi fost.

Pe 16 decembria, la televizor, era program cu supliment de sîmbătă, între orele 13 şi 15: "Telex", "La sîrrşit de săptămină" (un fel de emisiune cu de toate), şi "Săptămina politică". Programul se relua la ora 19, cu o rafală de comunisme: Telejurnalul cu rubrica "Înfăptuim hotărîrile marelui forum ai comuniştilor romani!", apoi 10 minute de versuri sub titlul "Sub tricolor, sub roşu steag". Urmează ceva mai comestibil, populara emisiune "Teleenciclopedia", urmată de emisiunea muzical distractivă "Melodii, melodii" care chiar era muzicală şi distractivă. Filmul serii începea la 20:35: "Miracolul", film românesc despre cum cineva trage apă într-un sat secetos din Dobrogea. Urmau zece minute de Telejurnal, un sfert de oră de selecţiuni de la concursul de romanţe "Crizantema de aur" iar la 22,30 se dădea inchiderea programului.

Mâine era o nouă zi. Era dumincă, 17 decembrie. La Sibiu era linişte, la Timişoara începea măcelul.