Am explicat proiectul meu de a dialoga pe tema lucrării dedicate lui Emil Cioran, acum un an a fost dăruită Primăriei din comuna Rășinari. Dar răspunsul maestrului nu s-a grăbit să vină. Există la soții Aftenie un ritual al tratării prietenilor, cărora de fiecare dată le mărturisesc întâmplări din trecut, puse în lumina bunei lor dispoziții, întreținând-o și chiar sporind-o. Prinzându-mă în jocul lor, am întrebat:

––Anca Sîrghie: Care sunt cele mai îndepărtate amintiri din anii când, refugiați în două rânduri din Bucovina, v-ați stabilit la București?

—Radu Aftenie: Multă foamete era în anii grei ai Războiului! Îmi amintesc cu câtă poftă mâncam pepeni roșii până la coajă, chiar și cu ea cu tot, în Piața Amzei. Veronica, mama mea, mă născuse la Spitalul Filantropia din București în 2 octombrie 1936, iar după al doilea refugiu din Cernăuți, când fusese angajată la o familie din zona Pieții Amzei, unde eu, copil fiind, mă bucuram să locuiesc împreună cu ea într-o cămăruță atât de mică, încât brațele de cărți pe care mi le cumpăram ca să citesc nu aveau alt loc decât pe pat. Seara ele erau puse pe jos ca mama și fiul ei să se poată odihni, iar a doua zi ele își reluau locul pe pat, căci lectura era o pasiune sporitoare în acei ani.

–A.S.: Dar despre tatăl dumneavoastră ce vă amintiți?

–R.A.: Anton Aftenie era moldovean, cum ieșence erau și bunica și mama nevestei mele Elena, rude, care m-au îmbrățișat cu mare dragoste. Concentrat în armată la Cernăuți, tata s-a mai întâlnit cu familia abia după 6 ani, în gara Ploiești. Comerciant, tatăl meu primea în restaurantul „Gheorghe Radu” din București, o cârciumioară deschisă imediat după Război, între alți mușterii, și pe pictorul Ciucurencu, căruia de la o vreme a început să-i arate ce schițe de portret încercam eu, un puști, văzând oamenii din preajmă. La momentul optim, Ciucurencu m-a invitat în atelierul său, dar în afară de modul cum trasa pe pânză tușa de la stânga, atât de specifică artei lui, eu, adolescentul cel talentat, nu mi-am mai amintit decât câtă curățenie trebuia să fac în atelierul maestrului. De aceea, după o lună și jumătate, am renunțat să-l mai vizitez.

–A. S: Dar vreo întâmplare deosebită din anii copilăriei ne puteți evoca?

–R.A.: Cred că aveam vreo 8 ani, când noi, copiii, colegi de școală, jucam fotbal în Piața Regală din București. Acolo era Statuia Regelui Carol I și eu ridicam privirea să o admir. La un moment dat, mingea a căzut chiar în curtea Palatului regal, care era strașnic păzită. Noi eram descumpăniți și ne-am agitat, căci riscul era să nu mai putem recupera mingea. Din clădirea Palatului ne-a observat, printr-o fereastră de la etaj, însuși Regele Mihai care la 21 de ani era ofițer și purta uniformă militară. A coborât în curte și a venit cu mingea la mine. Mi-a dat-o și eu i-am mulțumit frumos pentru că-l recunoscusem din ziarul „Timpul”, unde îi vedeam adesea chipul. Când i-am povestit tatălui meu, că mi-a dat mâna prințul Mihai, el s-a emoționat și mi-a pus: „Ține minte că azi ai dat mâna cu Regele țării.” A fost o scenă de film, și vocea maestrului tremurând a plâns dovedea că el retrăiește din plin momentul acela din copilărie.

–A.S.: Cum ați evoluat spre profesia artistică?

-R.A.: Vacanțele de vară le-am petrecut la unchiul dinspre mamă, Vasile Velcescu din Sibiu, apropiindu-mă de Muzeul Brukenthal, intrând zilnic și studiind lucrări ale unor maeștri. Iar în studenție, adevăratul meu dascăl și mentor la facultate a fost maestrul Cornel Medrea, originar din Miercurea Sibiului. Realitatea este că toată viața m-am dedicat sculpturii și picturii.

Spunând aceste cuvinte, a cuprins cu o privire largă pereții din jur plini de lucrări artistice. Simțeam că Radu Aftenie trăiește prin fiecare dintre ele. De data acesta salonul în care lucrează maestrul era sporit în frumusețe cu o lucrare intitulată „In memoriam-Mircea Eliade”, o inserție de bronz, cu un încadrament din lemn de nuc.

Pentru ea, artistul a făcut zeci de schițe privind modul de încadrare a basoreliefului metalic în cilindrul de lemn roșiatic. Știam că încă în 1983 un portret al lui Mircea Eliade fusese plasat la Toronto, în Canada, ca dovadă că sculptorul revine asupra unor personalități importante. I-am amintit maestrului Aftenie că am studiat opere ale celor doi cugetători și le cunosc corespondența. În esență, Mircea Eliade consideră că Cioran este o „apariție fenomenală” în cultura română, zbătându-se într-o nesfârșită „macerație de sine.” Radu Aftenie are o cu totul altă modalitate de abordare a personalităților pe care le imortalizează în sculptura sa. De la Mircea Eliade, a venit ușor vorba și despre Emil Cioran, tema interviului nostru. În mod firesc am întrebat:

–A.S.: Când ați aflat prima dată despre personalitatea lui Emil Cioran, care timp de o jumătate de secol a fost defăimat de autoritățile comuniste din România, interzis și nestudiat în școli ?

–R.A: Tocmai din motivele pe care le-ați invocat, noi am aflat târziu despre Emil Cioran. Dacă viața m-a apropiat printr-o fericită întâmplare de Constantin Noica, bun prieten cu Cioran și Eliade, în schimb nu citisem nimic din opera în limba română a lui Cioran, deși în tinerețe eu aduceam acasă brațe de cărți de la librărie, citindu-le cu o reală pasiune. Desigur că acum avem în biblioteca noastră Lacrimi și sfinți, Schimbarea la față a României etc. Ceea ce mă bucură este faptul că triada Eliade Noica și Cioran este bine reprezentată în creația mea sculpturală.

–A.S.: -A.S.: Este interesant de menționat că cei trei gânditori români, risipiți de soartă pe trei continente, au purtat o corespondență intensă, prin care și-au continuat dialogul început în anii studenției bucureștene. La un moment dat, Cioran, făcându-i portretul interior lui Eliade, cu „inaptitudinea lui pentru resemnare, pentru remușcare, pentru toate sentimentele ce implică impasul, marasmul, lipsa de viitor.”, sub aparenta negativitate a formulării, în care se enumeră un șir de inaptitudini, în fapt autorul atestă vigoarea spirituală și morală a prietenului său care atingea pragul exemplarității. Dumneavoastră, ca sculptor, care i-a portretizat, cum v-ați apropiat de ei ca să vă inspirați pentru lucrările realizate?

–R.A.: Este drept că între cei trei străluciți gânditori, cei mai valoroși ai contemporaneității noastre, cum consider eu, numai pe Constantin Noica l-am văzut la chip, în timp ce pe ceilalți doi nu i-am cunoscut direct. Întâlnirea mea cu Noica a fost interesantă. Păstrez cu mare emoție în minte acel eveniment datorat întâmplării și nicidecum vreunei programări anumite. Profesorul meu, Boris Caragea, care mi-a marcat devenirea artistică în primii doi ani de studenție la Arte plastice, era împreună cu muziciana Ela Concicov pe litoralul Mării Negre. Eu venisem cu familia, având cele două fetițe micuțe, la aceeași Casă de creație a artiștilor plastici din Constanța, de la Trei papuci, cum numesc localnicii acel loc. Într-o zi am cumpărat și am pregătit niște stavrizi, cu care la cantină am servit pe profesorul meu care în acel moment era însoțit de un bărbat înalt și distins. I-am fost prezentat. Era filosoful Constantin Noica. Am discutat foarte interesant și plăcut câteva ceasuri despre diferite arte. A doua zi, Noica ne-a făcut o invitație la Restaurantul Marea Neagră din Constanța, unde ne-a servit cu carne de șalău. Discuția pe teme artistice a continuat la fel de firesc. Ne vorbea despre Păltinișul unde s-a stabilit și despre binefacerile aerului ozonat de acolo. Totdeauna am avut respect pentru oamenii mai în vârstă. Nu uit că la despărțire, Noica a dat mâna cu fiecare dintre noi. Am simțit un cutremur în inimă când Noica mi-a strâns mâna. Cred că era prin 1979-1980. Mai târziu, am decis să-i fac portretul filosofului, turnat în bronz, lucrare aflată și în prezent la Rm. Vâlcea, la Hotelul Sofianu din Zăvoi, unde pe culoarele clădirii moderne este o adevărată expoziție de artă contemporană. Meritul revine patronului, care este un adevărat Mecena al orașului.

–A.S.: Între Noica, statornic în decizia de a nu părăsi România, hotărâre pentru care a suferit în plin comunism românesc 7 ani de detenție și 10 ani de domiciliu forțat, și Cioran, apatridul de la Paris, unde a trăit ca un penseur privé, a existat o prietenie de unică și de o dramatică frumusețe. Ei și-au declarat în mod deschis această amiciție durabilă, care a trecut peste impedimente politice majore. În 1938, Noica declara în mod explicit cât de singulară era prietenia de idei pe care i-o purta lui Cioran, de a cărui stabilire la Paris se arată încântat: „Abia după ce te-am cunoscut mi-am dat seama că de la Mircea Eliade ori Mircea Vulcănescu – oameni sub cari, spre a lăsa deoparte cazul mai complex al lui Titel, mi-am petrecut tinerețea –, de la ei nu primeam decât bibliografie, în timp ce de la tine căpătam substanță.” Presimțind parcă intemperiile pe care vor avea să le înfrunte în anii de după război. Noica îl asigură pe prietenul său de la Paris că nimic nu va reuși să clintească legătura durabilă care îi lega: „Oricât de prost ar funcționa pe viitor prietenia noastră, mi-e prea greu să mă închipui lipsit de ea…” Previziunea lui Noica a fost exactă și tocmai el a avut de suferit privarea de libertate în anii comunismului instalat în România, principala acuză fiind tocmai legătura sa cu trădătorul de țară, cum a fost declarat Cioran de către ideologii comuniștilor. Când s-au revăzut la Paris în 1972, după anii grei de închisoare, Noica i-a făcut lui Cioran o impresie neașteptată, așa cum acesta i-o împărtășește fratelui său, Aurel: „J’ai presque peur de le revoir, aprés plus de trente ans. C’est terrifiant. Les spectres se retrouvent…Dinu est un personnage étrange, déroutant, turburător.(sic!) Le plus subtil, le plus raffiné représentant (descendant plutôt) du Fanar. A côté de lui, nous sommes tous des paysans. Parfois, il fait l’effet d’ un sophiste, mais d’un sophiste de la grande époque.” Cum v-ați apropiat dumneavoastră de Emil Cioran, încât să doriți să-l sculptați?

–R.A.: Primul impuls l-a constituit apariția lui Cioran într-un film transmis la Televiziunea Română, când am făcut schițe ca să-i prind expresia, mișcarea, ca să-i înțeleg natura personalității, cu gândul ca vreodată să-i fac un bust, deși în acel moment nu aveam condiții. Eu niciodată nu am avut un atelier propriu. Dimpotrivă, pot afirma că eu am adus un atelier pentru alți colegi ai Uniunii Artiștilor Plastici la București. Să vă dau numai un exemplu de inechitate pe care am suferit-o din partea conducerii UAP-ului: am câștigat 5 etape de concurs pentru Monumentul Infanteriei Române, încât deja scriau ziarele despre succesul meu. Ministerul Armatei Române era condus de generalul Eugen Bădălan. S-a sfințit locul din Parcul Tineretului din București unde avea să fie plasată lucrarea mea, care urma să înlocuiască Ostașul sovietic. Am semnat și contractul, încântat să evoc pe cei 700.000 de infanteriști români morți la eliberarea Transilvaniei de nemți și în atâtea alte înfruntări epocale. Dar lucrarea a fost dată altcuiva care a imaginat un fel de turn al pompierilor, cu totul inexpresiv.

– A.S.: Întorcându-ne la viitoarea lucrare dedicată lui Cioran, cred că vă referiți la filmul „Apocalipsa după Cioran”, realizat în 1995 în regia lui Sorin Iliescu, pe scenariul lui Gabriel Liiceanu, care l-a filmat direct pe Emil Cioran la Paris. Este un film de mare succes nu doar în România, ci și în Franța. Și nu numai acolo. Între 1993 și 2007 am desfășurat un proiect de colaborare didactică cu Universitatea din Bordeaux, unde eu eram adesea invitată la profesori francezi și știu ce impresie puternică le-a produs și lor acest film, pe care bineînțeles că eu l-am vizionat de nenumărate ori. Înțeleg că v-a impresionat expresivitatea chipului acestui rășinărean lumit. Cum l-ați sculptat pe baza schițelor pe care ziceați că le-ați realizat la vizionarea filmului?

–R.A.: Dumneavoastră știți că din 2008 m-am mutat la Sibiu și lucrez în propriul apartament, fie sculptură, fie picturi. Iată aici cea mai recentă lucrare, intitulată Compoziție cromatică”. Și Radu Aftenie mi-a arătat un tablou în culori vii, puternice, perfect armonizate. Ei bine, la mine acasă am realizat un mulaj cu portretul lui Emil Cioran, ca de obicei, pe bani proprii.. Lucrarea a fost prima dată modelată în lut, apoi în ipsos și, la final, tot eu l-am turnat în bronz. În holul cel mare al Hotelului Sofianu, care nu numai că este cel mai modern al orașului, dar își sporește faima și prin muzeul său inedit de pe marile culoare. Mulțumirea mea este că portretul lui Emil Cioran stă alături de cel al lui Noica, puși față în față la intrarea în culoarul cel mare.

–A.S.: Ce ați dorit să exprime chipul lui Emil Cioran ?

–R.A.: Un sentiment de profundă dragoste față de comuna natală și față de țară. Așa mi l-am imaginat după vorbele rostite în acel film. Eu așa îl văd, ca un om tensionat, când trist, disperat sau vesel, pentru că Cioran are o expresie multiplă, cum este și capacitatea sa. Este un om de mare cultură între toți românii plecați în exil. El a fost invidiat, inculpat, dar și aplaudat, premiat, fără că accepte banii francezilor, cu o singură excepție. Am dorit să exprim această frământare, nu să realizez o imagine statuară liniștită. Nu, Cioran nu a fost un liniștit, ci un om permanent frământat pentru toate durerile lumii.

–A.S.: La Ediția a XXI-a a Colocviilor Cioran de la Rășinari în mai 2023 dumneavoastră ați fost prezent în Sala Cioran a Primăriei din Rășinari, unde ați participat alături de noi la vernisarea Portretului Emil Cioran, pe care l-ați donat satului natal.

Lucrarea a fost admirată de toți cioranologii veniți din patru zări, așa cum ea a apărut la îndepărtarea pânzei ce o acoperise. Ea a fost prezentată în fața unei asistențe numeroase de către criticul de artă Olimpia Tudoran Ciungan. Țin minte perfect cuvintele rostite de Olimpia Tudoran, pe care le-am înregistrat: „Autor a nenumărate lucrări de sculptură în piatră și bronz, între care multe portrete ale unor personalități din istoria și cultura națională, de la Burebista, lucrare unică în peisajul artei românești, o operă excepțională prin simbolul regelui dac care întinde o mână ocrotitoare peste poporul său, și până la Constantin Noica și Emil Cioran, sculptorul Radu Aftenie a realizat un adevărat periplu de imagini ale vieții neamului românesc. Specifice lui sunt imaginile monumentale în piatră, ca cea intitulată Monumentul ostașilor români din centrul orașului Cluj-Napoca, pentru care a primit distincția de Cetățean de onoare al orașului, sau Mircea cel Bătrân de la Muzeul Militar din București sau Gheorghe Lazăr de la Avrig. Portretul lui Emil Cioran, pe care îl vernisăm la Primăria comunei Rășinari nu este chipul de tinerețe al gânditorului, cum l-a imaginat Ioan Cândea, spre exemplu, ci pare inspirat din ideile ce animă cărțile autorului. Nu este un portret mimetic, ci o imagine reprezentativă ca expresivitate. Eu descopăr în acest chip tensionat pe autorul cărții Pe culmile disperării, unde Cioran mărturisea: „Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții.” Radu Aftenie a fost marcat de sinceritatea mărturisirilor pe care le-a făcut Cioran, cu disperările, angoasele sale, cu proiectările sale suicidare, dar dovedind și o imensă poftă de viață. Sculptorul s-a apropiat de ideile cugetării cioraniene, ce îi conferă o anumită complexitate. Figura acestui Cioran nu este manieristă, ca o copie de fotografie, ci reflectă ideile despre viață și despre moarte ale marelui filosof-eseist. Foarte interesantă lucrare! În ea sculptorul a adunat dezamăgirea profundă la sfârșit de viață a lui Emil Cioran. Felicit din tot sufletul pe artist pentru această creație a sa.” Eu împărtășesc punctul de vedere al Olimpiei Tudoran, mai ales că la ultima întâlnire dintre Noica, revenit în vizită la Paris în 1985, prietenul său, Emil Cioran, îi mărturisea în taină cât de mult iubește viața, chiar dacă el a promovat ideea sinuciderii. Deci, nu ați dorit să vindeți această lucrare, stimate domnule Radu Aftenie, cum era firesc, după atâta trudă creatoare, ci ați făcut o donație, una pe care o consider impresionantă. Ați cerut conducerii Primăriei un singur lucru, anume să toarne în bronz această creație, care ar fi periclitată să rămână în gips aurit, cum este acum. Ce ați simțit când v-ați despărțit de lucrare?

–R.A.: Ca totdeauna când vernisez o creație de-a mea, așa cum a fost și la fastuoasa ceremonie de la Avrig, unde am lansat în septembrie 2023 pentru a doua oară pe Gheorghe Lazăr, am sentimentul împlinirii unui vis artistic. Față de bustul lui Cioran tânăr, așezat la Căminul cultural al comunei, eu l-am reprezentat în ipostaza gânditorului frământat între disperare și bucuria de a trăi. Ceea ce merită să fie reținut este faptul că anul trecut,, la vernisarea din 10 mai 2023, am dorit să împlinesc visul rășinărenilor de a-l avea pe Cioran chiar în Primăria comunei, în sala ce-i poartă numele.

(Dialog realizat de Anca Sîrghie în aprilie 2024 la Sibiu)