Trăim (vorba vine) într-un fel de staţie unde nu mai opreşte nici timpul, întârziat în vagoanele goale din garnitura memoriei şi ne holbăm la punctul acela suspendat între de unde şi spre ce se întâmplă. De fapt, e un refugiu în care aşteptăm răbdători, să nu se întâmple nimic.

Suntem mai complicaţi decât protestele mute ale timpului, atunci când ne-a fost tăiată perspectiva cu o baionetă, atunci când s-a încercat obturarea vederii cu-n pumnal ideologizat. Suntem mai adaptaţi la complicitate pasivă, decât antologica inversării timpului în care ne destăinuim, fără nicio şansă de ratificare a restului vieţii. Sau, de recuperare a "lestului" vieţii dinaintea timpului ce ni s-a permis să-l survolăm. Atunci când eram, suntem şi în continuare, şi în timp real, în aer, nu încercam, şi nu vom reuşi să încercăm găsirea unui punct fix de unde să revenim.

Cine îşi închipuie că ar fi posibil să ne revenim nu este un vizionar de nădejde între rotunjimile memoriei şi posibilitatea unui pătrat vidat de a deveni vizibil. E posibil să fim în căderea timpului într-o spirală de unde am început să auzim ceea ce ne-ar conveni să vedem. Şi invers, pânăî vom auzi ceea ce ne interesează să vedem. Plus reversul, complicat dacă nu-l auzi: ca o bufnitură "naturală" când te izbeşti de parcarea (disfuncţională) a cuvintelor neauzite. Ne-am buşit de poarta timpului, abia întredeschisă. Ne-au izbit de timpul prestabilit pentru că nici ei nu ştiau când se opreşte a treia variantă a timpului, deja consumat într-o aşteptare dintr-un refugiu. Ne izbim, între noi, într-o staţie unde ecoul este al altora, cei care au ocupat timpul altora. Ne-ar fi fost bine dacă ne ocupau "pagubele" din timpul fără identificare într-o frază: Când vine vorba despre timpul aşteptat, în aceeaşi "staţie", se poate întâmpla să pierzi timpul dintre ADN-ul vorbelor şi codul prin care se identifică aerul…

Câteodată (vine vorba – dedusă prin tăcere) chiar suntem atemporală, ca într-un viitor tăcut: timpul nu este responsabil, e doar o trecerea în revistă a uitării viitoare.

Timpul mai şi tace. Din când în când mai şi picură, dacă i se tescuieşte amintirea sub presiunea vorbelor. Ceea ce nu se vede s-ar putea nici să se audă în timpul nostru, uitat într-un refugiu unde vor supravieţui doar aşteptările, în urma cărora nu se va întâmpla nimic.