Avem competenţele spaimei şi incertitudinii. Avem variantele memoriei, pe care obişnuim să o ocolim când nu ne convine să convieţuim în amintirea trecutului cu viitor incert – spuneam înaintea configurării frontului pe care se războiesc ruşii, belaruşii şi cecenii, pe de o parte, contra ucrainienilor, singuri pe partea lor.

Tot atunci încercam să provoc imaginaţia "oficială şi constructivă," printr-o întrebare invazivă şi cu riscul monologat: ce să mai selectezi într-o lume bipolară, din moment ce este infiltrată cu ameninţări, bombardată cu obstrucţii, hărţuită, sancţionată şi dimensionată prin iritaţii dictatoriale? Unii şi-au pregătit invaziile, alţii le pun în aplicare, ceilalţi nu tolerează (ceea ce nu înseamnă că sunt realişti). Şi unii, şi ceilalţi sunt structuraţi în afara echilibrului temporar – mai degrabă temperamental decât temperat – şi e firesc – să fie aşa, din moment ce analogicele unora nu pot fi traduse prin sinonimele celorlalţi.

Suntem agresivi, prin îndoială impusă – spuneam, încă neconvins de "raţiunea agresivă" a obsesiilor sovietizate. Credeam că toţi au obosit de atâtea variante războinice. Obosesc – spuneam atunci – doar când mă gândesc câte s-au întâmplat, fără să ştim de câte ori nu ni s-au împlinit obsesiile. Sau, poate da. Toţi sunt obosiţi, dinainte să-şi confrunte obsesiile sau motivaţiile existenţiale.

Între timp, s-a concretizat că niciodată "data viitoare" e o iluzie a istoriei speculative. Începuse conflictul armat, la început ca o deghizare a exerciţiilor militare, apoi ca o replică la reactivarea sovietelor, eliberate prin readucerea în matca agresiunii naţionaliste. Tocmai de aceea suntem când agresivi, rareori paşnici şi tot mai proşti, indiferent de doctrine, obsesii sau imne cântate, în locul tăcerii armelor. Ar fi o oboseală, în plus, dacă mai credem că un nebun oboseşte când nu mai are obsesii. Fals şi normal de "falsificat", un război nu are memoria nebuniei comandate. E doar o statistică în tranşeele care la un moment devin un labirint în care se repetă, cu încetinitorul, misterul dintre agresiune şi fericirea ursită prin nebunia de acum vreo 7.000 de ani, când ne-am compromis existenţa…

De atunci, atacăm realitatea în privilegiul libertăţii – depinde de care parte a baricadei creştine sau doar practicate, invazive sau contemplative, colaboraţioniste sau "doar disponibilă", ne aflăm! Deghizată în privilegiul uitării, ca să nu stricăm istoria prin viclenia interpretării trecutului: varianta în perspectivă şi în care ne ascundem, şi continuăm să fim aceiaşi. Chiar dacă nu mai suntem, dar încă ne place să facem parte dintr-o specie compromisă.

Încă nu ştim care este veriga lipsă pe "logica" convieţuirii din lanţul care încătuşează, şi pe ei, şi pe noi. Şi nici nu vrem să ştim că nu mai existăm nici noi, nici ei în – afara istoriei convenţionale.