E trist când se întâmplă să constaţi că existenţa – ca formă întristată a vieţii – nu are viitorime. Nici uimirile trecutului, nici prostia "adaptată" viitorului mai incert decât logica memoriei, nu ne întristează mai mult decât privirea tâmpă spre o amnezie de perspectivă.

Nu vom afla dacă tristeţea poate ocupa, prin forţă, logica argumentului (administrativ, psiho-istoric, ideologic impus, asumat şi aplaudat), ori de câte ori s-a ivit ocazia reinterpretării moralei (sau vocaţiei) naţionaliste. Crimele în numele competenţei, variantelor şi reinversărilor, readaptărilor convenabile şi reinventate, sunt acceptate, cu indiferenţă şi prin logica nebuniei convingătoare…

                                          ***

Latinii nu ştiau limba rusă, când ruşii erau în pragul unei variante istorice, când limba rusă nu era (ceea ce avea să devină, cu obedienţă) o gestică fără interpretare. Aici nu vorbim despre literatura ante-post sovietică sau rolul ei în menţinerea sau obturarea ideologiei imperialist-proletare. Revin la istoria simplificată prin crime: prin reinventarea istoriei publice, aflăm, cu indiferenţă, cum s-a "ordonat" căderea Imperiului Roman de Răsărit, prin ordonarea istoriei politice. Acum, e simplu de explicat: dacă romanii nu ştiau limba rusă – şi suntem convinşi, prin tactica "nebuniei logicii" latine – e clar de ce se repetă reinventarea crimelor convenabile, într-o limbă guturală, brutală între consoane duble, şi expresiv – autoritare, ceea ce îi defineşte sintaxa politică şi morfologia agresivă. Ruşii se exprimă prin descărcarea consoanelor de plumb din încărcătoarele armelor (şi care le sunt fireşti), atunci când îşi descarcă privirea, sau intenţia, sau memoria. Ei ţintesc prin lentila regândirii morţii, prin dioptria revizionismului virtual.

                                    ***

Nici noi, nici ei  – nici ăilalţi, de dincolo,  – nici ceilalţi, de aici, nu avem plăcerea să săpăm tranşee în jurul nebuniei. Dacă e acceptabilă, săpăm în jurul memoriei. Se întristează logica şi ne facem că ne ocupăm cu nebunia altora. A noastră nu este alterată, din moment ce ne-am rezervat o ocupaţie complicată cu istoria care, încă, este o terapie "estetică" a indiferenţei. Tocmai de aceea s-a dezbinat Europa în două periferii lingvistice, dar surprinzător de acceptate şi, oarecum logice, prin repetarea neputinţei de a "traduce" crima cu intenţie naţionalistă. Evidenţa e altă formă a crimei în numele uciderii, ca formă de expresie a nebuniei, solidarizată cu acceptarea publică a reformei fără conţinut.

Ruşii, cei de acum, sunt întristaţi. Au neputinţa să înţeleagă că, prin sovietizări repetate, ar fi avut o identificare umanizată. Sunt întristaţi – la nivel multi-lingvistic-politiko-acceptat – şi tot ei vor să copieze istoria. Nu se mai poate repeta. Tristă e logica indiferenţei, chiar dacă accepţi nebunia, sub formă de necesitate "naţională" în numele crimei…