*Există o intimidare funcţională în aceeaşi şi, deja învechită şi dureroasă rană de pe tendonul logicii: Întrebarea care fracturează memoria. Există un contract pre-nupţial între gânduri şi transcrierea lor, cu peniţa înmuiată în penitenţa, obligatorie, a faptului intim dintr-o călimară unde se alcătuiesc vorbele lichide dintr-un naufragiu pergamentos. Sau poate nu, şi în intimitatea memoriei altora se regăsesc cuvintele nespuse, din prea mult pudism contra făcut şi conceptual contra-informativ. Care ne intimidează dar nu ne displace, atâta vreme cât nu plătim impozit pe memoria viitorului.

*Nu există, acceptabil şi adaptabil timpului comprimat, un manuscris" definitivat" înaintea ciornei, de cele mai multe ori atemporală prin finalitate nebănuită. Oricum, alta decât cea care manufacturată printr-un uzufruct al memoriei cu unică intenţie declarativă: uitarea, scrisă în forma şi logica sintaxei dintr-o "ciornă în alb".

*Există şi manuscrisele care intimidează prin lecturarea lor, publică şi partinică, prin vocaţia lor enigmatică, dar deslânată şi cu intenţii improvizate.Vorbele care intimidează sunt pe pragul, tot mai uzat, dintre ciornele unde se destăinuie răutatea unora-deja singulari, dar cu dreptul "colonialist" de veto-şi alte adaptări şi compromisurile coabitante într-o perspectivă niciodată definitivată, până la uitarea finală a viitorului. ***Există ciornele care s-au pierdut în ultimele cinci ( şi jumătate) guverne, plus ultimul prim-"ciucă". Nu ştiu dacă mai există manuscrisele parlamentare care au prezis şi au promis rezolvarea coabitării, morale, de spirit europenistic, în spaţiul Schengen. De pe ciorna cui citea premierul de azi că "suntem în pragul acceptării", dacă europarlamentarii noştrii- şi alţii- nu vor mai atacă politica guvernului olandez, adică, să nu-i deranjăm pe cei care sunt unicii contrişti de pe sensul nostru. Altfel, ei sunt aceiaşi, pe sensul lor şi în afara moralei europenismului participativ.

*Nu există, oficial, o ciornă a variantelor dintr-un gând desluşit, cel mult pe jumătate dintr-un întreg închipuit al viitorului, şi deja fracturat. Neoficial, manuscrisul e încă o formă a gândurilor intime, până nu devine o "ştafetă" a vorbelor (vreunui) discurs-manuscris oficios.

*Există variante pentru ceea ce încercăm să definitivăm în afara memoriei, deja consumată. În lipsă de perseverenţă şi perspective, ne reciclăm prin fracturarea drepturilor, consumate de alţii, în numele interacţiunii de la frontierele unei ţări-de prea timpuriu exilată -între ciorna istoriei şi manuscrisul timpului compromis. Din afara lui, fără memorie şi prea acceptat cu intenţiile neconcludente ale unei strategii fracturate de pe tendonul rănit al unei memorii care ne aparţine, existăm dar nu suntem convingători.

*Nu există o acceptabilitate "genul" conflictului tolerat, între termenii viitorului, care se impune şi trecutul unde alţii şi-au desenat istoria. Fiind haşurată, uitarea e încă o umbră sub ţărmul colaboraţionismului neoficial dintr-o istorie prea tensionată pe ţărmurile unei ţări fără înţelegerea fiordurilor improvizate. În funcţie de război şi-au redesenat memoria. Au acceptat să şteargă şi să nu "desluşească" initimitatea dintre ciorba naţională şi manuscrisul cu drept de citire în spaţiul Schengen.