Iată că nu doar ninsorile în miez de iarnă și arșița din toiul verii îi iau prin surprindere pe diriguitorii din țara noastră. Unii dintre demnitari s-au declarat surprinși de unda verde dată în Parlament pentru creșterea lefurilor aleșilor. După ce s-au văzut cu sacii în căruță, unii politicieni au început să strâmbe din nas, aidoma ”fecioarelor” cu carte de muncă la bordel, declarând că decizia majorării veniturilor unor categorii bugetare privilegiate este inacceptabilă. Nu suntem tributari mâniei proletare, așa că nu putem vorbi despre un impact devastator al acestor majorări la nivelul bugetului național; să fim serioși, nu creșterea cu 2.000 de lei a lefurilor parlamentarilor va sărăci România. Problema e una de principiu, nicidecum de calcul economic. Indemnizația unui parlamentar e de vreo 12.000 lei/lună, bani la care se adaugă decontarea altor cheltuieli (chirie, utilități, telefon, carburant, diurnă etc.). În aceste condiții, beneficiarul veniturilor situate peste limita decenței nu ar trebui să-și facă griji, așa cum își face românul de rând cu bugetul tot mai subțiat, atunci când se gândește la tăioasele facturi ce se vor năpusti asupra lui, la iarnă. Probleme trebuie să își facă românii cu venituri de 1.500-2.500 de lei/lună. Statutul de demnitar ar trebui să fie, de fapt, o poziție onorantă pentru cel ce îl deține, nu un simplu loc de muncă de pe urma căruia câștigi bine și îți satisfaci niște capricii, altfel de neîmplinit. Pe parlamentari nu i-a obligat nimeni să candideze, nu i-a supus nimeni la supliciul trombonitului specific campaniilor electorale, au ales de bunăvoie să reprezinte interesele alegătorilor, nu i-a votat lumea, în niciun caz, pentru a le oferi un trai de huzur. Că pentru foarte mulți dintre ei statutul de senator sau deputat înseamnă privilegii și nu responsabilități, e o altă mâncare de pește, pe care nu trebuie să o deconteze cetățeanul. Ne-au spus unii dintre aleși că pentru a se ridica la înălțimea acestei demnități publice au nevoie de bani. Când s-au aruncat în vâltoarea bătăliei electorale ar fi trebuit să se gândească la asta. În fond, ar trebui să îți asumi un astfel de rol dacă ai un oarecare statut social, o situație materială care nu te transformă, odată cu dobândirea calității de demnitar, din pârlit, în căpătuit. Mă întreb ce simte un pensionar cu un venit lunar de 1.300 de lei, îngrozit de posibilitatea de a îngheța la iarnă în casă și de a  nu avea bani de pâine și medicamente, când aude un parlamentar care se plânge că nu se descurcă onorabil cu 15.000-20.000 de lei/lună. Și nu doar un astfel de pensionar e străbătut de spasmele frustrării, ci orice român care câștigă salariul minim sau mediu și căruia i se cere să strângă cureaua, să stingă becul, să închidă caloriferul și să mai pună o haină pe el. Nu, nu impactul bugetar pe care îl au aceste majorări asupra pungii tot mai găurite a statului ne îngrijorează, ci tupeul și cinismul unora dintre oportuniștii de serviciu din politica românească.