Au trecut cinci ani, respectiv patru, de când România a trăit una dintre cele mai urâte perioade ale istoriei sale: pandemismul. Urâte nu ca epidemie propriu-zisă, că epidemii şi boli au mai fost, chiar mai grave, unele publice, altele păstrate la secret. Ci ca prilej de manifestare a comportamentului oficial şi uman. Multe măsuri au fost mai degrabă de experiment social decât de necesitate medicală, ele “prinzând” pe fondul răspândirii terorii privind o moarte iminentă a oricui nu se supune. A mai fost expansiunea şi întreţinerea atitudinilor de ură faţă de cei care nu se supun necondiţionat şi campanii publice, chiar oficiale de a demoniza pe oricine nu umbla în rând cu turma sau îşi punea întrebări. Mai adaug aici ameninţările cu concedierea sau pierderea drepturilor pentru oricine nu accepta testele sau vaccinurile. Un exerciţiu de dezbinare acută, până la a cere şi a te bucura de moartea celui care nu se înregimentează. Anii pandemismului au fost nişte ani întunecaţi, care nu trebuie uitaţi aşa uşor.

La fel cum nu trebuie uitat nici cum a fost de Paşti, atunci, în 2020 şi 2021. Este ceea ce încercăm aici.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

2020 fără sărbătoarea Învierii, că era interzis să mergi la biserică

În primul an al pandemiei, marele experiment a fost izolarea la domiciliu. O măsură mai mult social-politică decât medicală, dovadă că nu a dat niciun rezultat remarcabil (pandemia s-a ambiţionat să continue), ideea că “trei luni nu murim până trece” fiind doar o bucată de propagandă motivaţional-disperată. Era “normal” (vorba vine “normal”) ca într-o societate în care se stătea încuiat în casă şi ieşeai doar pe bază de hârtie unde dădeai cu subsemnatul unde, cât ce şi de ce ieşeai, să nu ai ce căuta (nici) la biserică.

Ordonanţa militară (Nr. 1) din 17 martie 2020 era valabilă şi pentru Paşti, care atunci, în 2020, se sărbătorea pe 19 aprilie. “Se suspendă toate activitățile culturale, științifice, artistice, religioase, (sl. ns.) sportive, (…) realizate în spații închise. Se pot oficia slujbe în lăcașurile de cult de către slujitorii bisericești/ religioși, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online. Pe 21 martie o altă ordonanţă militară, Nr. 2, adaugă că totuşi, se puteau oficia “acte liturgice/religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări), la care pot participa maximum 8 persoane, precum și împărtășirea credincioșilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora”.

Deci, la biserică era, clar, interzis să mergi, lucru ce nu s-a petrecut nici măcar în perioada stalinist-comunistă. Chiar staţionarea ta lângă o biserică era socotită suspectă, uneori apărând, ca din senin, câţiva “şmecheri” care să se ia de tine pe tema aceasta.

Pe lângă asta, s-a întreţinut o atmosferă ostilă împotriva creştinilor, atât în “real” cât şi în “virtual”. Cel care pomenea de biserică sau doar spunea ceva creştinesc sau cel care se revolta de măsura aceea prohibitivă care nu ştiu ce şi cât a evitat din bau-baul infectărilor cu Covid 19, era etichetat ca fiind un vector al morţii. Mersul la biserică ucidea din start sau doar infecta mortal pe oricine îl practica şi pe oricine se apropia de vreun credincios. Orice ţinea de cultul creştin şi mai ales ortodox, de la linguriţa pentru împărtăşanie până la vederea unui preot pe stradă, era socotit focar de răspândire a virusului şi trebuia luptat împotriva lui până la anihilare.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Nebunia “linguriţei cu covid”

Prima mare campanie, deseori isterică anti-creştini a fost cea a “linguriţei cu covid”. Lansată în eter, aproape simultan, de către un activist Rezist al cărui nume spune acum nu mare lucru şi (p)reluată de (pe atunci) prefectul Bucureştiului Traian Berbeceanu. Într-o postare “virală” (dovadă că sistemul de răspândit propagandă mergea ca uns), Berbeceanu ruga patetic—propector) că: “Ar fi o mare dovadă de iubire, preţuire şi protejare a enoriaşilor, aceea ca B.O.R.-ul să hotărască, măcar pentru perioada asta dificilă, că sfânta împărtăşanie să fie făcută cu linguriţe de unică folosinţă, mai ales atunci cand este vorba despre copilaşi. Ştiu, vinul este sfinţit, pocalul şi linguriţa sunt de argint şi în opinia dumnealor nu este vreun pericol! Şi mai ştiu şi că postul şi rugăciunea ajută! Dar de ce să nu ne asigurăm, o dată în plus, pentru a preveni o nenorocire?”

De aici până la o ofensivă împotriva Sfintei Împărtăşanii nu a fost decât o jumătate de pas. În frunte, bineînţeles, sexomarxiştii care culmea, abia dacă ştiau cum arată o biserică pe dinafară şi aveau impresii că toată lumea e obligată şi chiar forţată să se împărtăşească de cum era văzută în curtea lăcaşului de cult. Fiecare refuza, în mod cât mai vehement “linguriţa cu Covid”, pe preotul sau reprezentantul bisericii care le-ar fi adus Paşti, urlând pe reţele şi “viral” că ce urât ar face ei/ea dacă cineva ar îndrăzni să-i ofere aşa ceva. Ploua efectiv cu insulte în spaţiul public la adresa credincioşilor, cu blesteme la adresa “popilor” şi turnătorii cu privire la ce le părea suspect vigilenţilor pandemişti.

Nebunia şi sifonelile în presă erau la maximum. Aveam ştiri cât se poate de serioase despre cum arhiepiscopul Tomisului a fost filmat în timp ce “împărtăşea mai mulţi copii cu aceeaşi linguriţă”; despre Institutul de Sănătate Publică ce recomanda “să fie evitată împărtășania credincioșilor dacă nu pot fi folosite lingurițe de unică folosință”. O culme a umorului de râsu-plânsu a fost denunţul deputatului USR Emanuel Ungireanu, “față de clericii Bisericii Ortodoxe Romane (preoți, călugări)” care, (…) prin acțiunile lor, au pus în pericol sănătatea populației”. Cineva de la Digi striga şi el că românii “se îmbulzesc în biserici și împart aceeași linguriță cu sute de alți oameni”.

“Popii” le-au răspuns tranşant: “Biserica Ortodoxă Română, potrivit tradiţiei sale liturgice multiseculare, nu poate accepta, nici în vreme de pandemie, utilizarea potirului şi linguriţei de unică folosinţă pentru împărtăşirea comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii”. Punct.

S-a contiunat cu noi isterii, venite tot din bula progresist-civică, despre cum Be-o-re nu se supune comandamentelor epocii şi cum devine şi ea un vector al infectărilor.

Nici după cinci ani NU a existat o dovadă sau vreo statistică în care să se fi confirmat că cei care au fost la biserică atunci, ori s-au împărtăşit, ar fi murit de covid. Sau că rata infectărilor era mai mare în rândul credincioşilor ortodocşi decât cel al ateilor zgomotoşi.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Mesajul preşedintelui: reclamă la izolare şi îndemn la “sacrificiu”

În tradiţionalul mesaj de Paşti al preşedintelui (de atunci) Klaus Iohannis, se reflectă binişor situaţia în care ne aflam: apel la izolare, chiar la sihăstrie pandemică, îndemnuri la sacrificiul de a NU mai petrece Învierea Domnului cu rudele şi/sau prietenii, plicticosul îndemn la “împreună” şi un fel de optimism fără sens. Îl redăm aici, pe bucăţi:

“Pentru noi toți, lumina Învierii a fost întotdeauna un prilej de a ne bucura alături de familie și de cei apropiați de căldura locului pe care-l numim „acasă”. Din păcate, sărbătorile pascale de anul acesta ne găsesc într-o situație care ne obligă să aflăm mai mult în noi înșine, în casă și prin rugăciune, lumina și binecuvântarea Învierii.

În aceste zile, ne manifestăm iubirea față de cei dragi tocmai renunțând să-i avem lângă noi. Suntem însă mereu în gândurile noastre aproape de ei, iar această comuniune spirituală este legătura cea mai puternică, adevărata forță care ne va da energia să depășim momentele dificile prin care trecem.

Să ne asumăm acest sacrificiu și să ne regăsim cu aproapele nostru în taina Învierii, precum și în rugăciune pentru alinarea suferințelor celor bolnavi și pentru sufletele celor răpuși de epidemie. (…) Semnificația profundă a acestor zile este aceea că împreună, cu dăruire, iubire și credință vom ieși învingători din greaua încercare la care a fost supusă întreaga omenire”.

Probabil cel mai trist Paşti

Pentru toată lumea, Paştile 2020 au fost cele mai triste din istoria recentă. Şi pentru credincioşii cărora li s-a tăiat dreptul de a participa la slujba Învierii şi de a petrece alături de prieteni. Şi pentru cei mai puţin sau deloc credincioşi, care erau obligaţi să stea în case şi să gestioneze copii plictisiţi de a tot sta sub lacăt, privaţi de sejurul “tradiţional” la vreo pensiune sau măcar la băgat un grătar pe spaţiul verde. Ca să nu mai pomenim aici de Grecii, Viene sau Egipturi.

La noi, atunci, a venit băiatul de la biserică şi ne-a adus Paşti. Nu ne-a dat covid. Paştile le-am preparat în bucătărie, chiar dacă am cam exagerat cu vinul, cantitativ vorbind. În jurul orei 10 noaptea am ieşit, cu orice risc (OK, aveam legitimaţia de la ziar, hârţoaga cu subsemnatul, un fel de adeverinţă tot de la ziar cum că vă rog frumos lăsaţi-l să umble), să văd cum (nu) arată atmosfera din noaptea Învierii Domnului.

Strada era pustie, parcă un om grăbit mergea, pe trotuarul celălalt, spre casă. Biserica “de pe Mihai Viteazu” era pustie şi ea în exterior, cei care ar fi răspuns îndemnului “Veniţi de luaţi Lumină” fiind sechestraţi în case. O autospecială cu girofar (ambulanţă?) dădea ture de bulevard doar aşa, ca să vadă lumea girofaruri dacă s-ar uita pe fereastră şi să zică că e de rău.

M-am întors acasă şi am dat pe slujba de Înviere de la Mănăstirea Voroneţ. Măcar aşa să particip şi eu. Probabil mulţi au făcut la fel.

Într-adevăr, un Paşti trist care, cred, a reuşit, tocmai datorită interdicţiei de a-l sărbători şi a campaniilor de ură împotriva credincioşilor, să aducă şi mai multă lume în tabăra credincioşilor şi să îi întărească pe cei care erau până atunci mai comod-căldicei.