Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de nuntași. Toți se uită cu mirare și cu poftă spre imaș. Ei, cum care imaș? Ăl mai pomenit dintre toate câmpiile, cel pe care George Simion a întins nuntă cu 10.000 de invitați. S-a uitat lumea la televizor, la transmisiunile în direct, mai ceva decât la ultimul episod al unei telenovele cu final neașteptat. Sau ca la o finală de Champions League, cu tot arsenalul de semințe, popcorn și bere, cum o cere un așa eveniment. Mulți s-au întrebat de ce s-a organizat o astfel de nuntă în România. Simplu: pentru că există un public relativ numeros care gustă asemenea scenarii regizate în scop electoral. De ce s-a dus atâta lume acolo și de ce s-au uitat și mai mulți la televizor, urmărind zaiafetul pe deasupra gulerului de spumă ce dădea să curgă amenințător peste gura paharului? Pentru că ne plac poveștile siropoase, telenovelele, ne plac băieții pe care îi considerăm „de-ai noștri, din popor”. Mulți și-au spus: „Uite ce om simplu și cumsecade, a chemat poporul să-i fie alături la așa eveniment important din viață”. Am trăit de nenumărate ori momente de adulare a politicienilor care se trăgeau de șireturi cu norodul, jucând rolul oamenilor simpli, onești, dezbrăcați de straiele scorțoase ale demnitarului. Ion Iliescu și, mai ales, Traian Băsescu s-au tot căznit să ne demonstreze ce tipi modești erau, ba glăsuind dezinhibat, ba conducând după o bere sorbită la Golden Blitz. Unii s-au grăbit să catalogheze AUR drept partid extremist și să facă o asociere între nunta lui George Simion și cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Trimiterile sunt mai mult decât trase de păr, căci AUR e un partid cu o doctrină necunoscută pentru mulți dintre membrii săi, o formațiune care bate fierul cald al nemulțumirilor românilor, mizând pe lehamitea celor ce nu mai cred în vechile partide. Cât despre Corneliu Zelea Codreanu, nu e tocmai un model de succes pe care l-ar urma cineva care țintește o ascensiune. George Simion e un băiat simplu cu o inteligență specifică indivizilor descurcăreți. El vrea să fie popular, să fie prieten la cataramă cu poporul, iar atunci când va avea nevoie de voturi să-i poată spune acestuia: „Poporule, eu te-am omenit la nunta mea, nu te-am pus să lași plicul la cutiuță, așa că nășește-mă la mariajul ăsta de vreau să-l fac cu Președinția!”. De unde atâta oripilare și atâta scormonit prin cotloanele cenușii ale istoriei? Într-adevăr, evenimentului nu i-au lipsit accentele ridicole care-și făcuseră simțită prezența încă din faza pregătirilor transmise în direct, cu câteva zile înainte, într-o regie penibilă. Dar i se pare cuiva că nu există public suficient pentru așa ceva, în România? Haideți să ne uităm puțin în jur, înainte să strâmbăm din nas ca niște coborâți din turnul de fildeș. Ăștia ne sunt politicienii, fiecare are electoratul pe care îl merită, România e o țară pestriță unde manelele pot răsuna la ușa Operei. Ne place sau nu, asta e realitatea, n-are rost să facem pe scandinavii în câmpiile arse ale Balcanilor.