Radu Stanca a traversat labirintul istoriei: Al Doilea Război Mondial, urmările tragice ale Diktatului de la Viena din 28 iunie 1940, instalarea comunismului, ducând cu sine, odată cu vitregiile acesteia, vitregiile propriului destin şi ale generaţiei sale, asupra cărora medita în Generaţia mea: „Noi ne-am născut din morţii întâiului război,/ şi-am petrecut întreagă copilăria noastră/ Cu morţii mulţi ai celui de-al doilea; lung convoi/ De feţe ce se uită la mine prin fereastră.// Privirea lor ascunde o întrebare grea/ Ce-mi naşte o întrebare şi mai grozavă în minte:/ Fac tot ce pot eu oare ca bătrâneţea mea/ Să o petrec alături de alte noi morminte?”, vitregii pe care a putut să le transceandă prin credinţa statornică în ideal.
Singura lui certitudine era scrisul, unul rămas pentru sertar, în latura sa de dramaturg, scrie biografa lui, Anca Sîrghie, în lucrarea Radu Stanca şi Sibiul1, care realizează, în adevărul documentelor, un portret complet şi nuanţat al autorului lui Corydon, poezia capodoperă a operei sale.
Noua lucrare se adaugă celorlalte, începând cu teza de doctorat, Radu Stanca – studiu monografic (1981), urmată de Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru cu prefaţa lui Eugen Todoran (1996), Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai (2016), plus volumul Radu Stanca, Dăltuiri, (2012) cu texte rămase în presa perioadei antume 1932-1962, fără să fie observate de editorii primelor antologii de versuri, eseuri şi teatru, şi Radu Stanca -profil spiritual, (2015), ambele îngrijite în conlucrare cu prof. univ. Marin Diaconu. Aceste lucrări au fost completate de o serie de articole şi studii publicate în presa literară, având drept scop aşezarea corectă a scriitorului Radu Stanca în tabloul istoriei literaturii române din secolul al XX-lea. Anca Sîrghie aduce, de fiecare dată, completări, noi date, interpretări pertinente pentru a reţine, în spiritul adevărului vieţii şi al creaţiei, personalitatea lui Radu Stanca, scriitor implicat cu ardoarea tinereţii avântate, în Cercul literar de la Sibiu, considerat chiar spiritus rector al grupării, pentru care a scris, direcţionând lirismul spre zările noi ale baladei, articolul-program Resurecţia baladei (1943), manifest literar care atinsese coarda sensibilităţii literare a lui Eugen Lovinescu, determinându-l să-i considere pe ei, scriitorii grupării: Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, şt. A. Doinaş, I.D. Sîrbu, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Eta Boeriu, Radu Enescu, Dominic Stanca, Ioanichie Olteanu, Al. Cucu, Deliu Petroiu, Ion Oană, Henri Jacquier, Viorica Guy Marica, Dan Constantinescu, Wolf von Aichelburg, Ovidiu Cotruş ş.a., drept a patra generaţie maioresciană, revendicându-se, aşadar, din principiul autonomiei esteticului, singura valoare care poate gira o creaţie literară. Aflat în ultimele luni ale vieţii, Eugen Lovinescu era, astfel, răsplătit pentru credinţa sa aproape mistică în literatură şi valorile ei ideatice, formatoare.
Asemănările dintre Junimea şi Cercul literar de la Sibiu sunt evidente în chiar modul lor de a se raporta estetic, în atitudinea lor de solidaritate creatoare, fapt subliniat de Ovidiu Cotruş, de exemplu, care puncta, aşa cum o făcea Tudor Vianu pentru Junimea, că Cercul „n-a fost un cerc cu statute, ci un grup de prietenii literare, bazat pe atitudini comune”, sudat de un „puternic sentiment de solidaritate”, derivat din împărtăşirea aceloraşi valori culturale.
Mentorul grupării era Lucian Blaga, păstrându-şi, fiecare, individualitatea creatoare, marcă a personalităţii singulare, „fără a fi blagieni de strictă obedienţă”. Maestrul, „model de generaţie” era Eugen Lovinescu, admirat pentru „probitate intelectuală”, pentru „caracterul integru” care şi-a pus amprenta asupra „climatului de idealitate”, în care s-a dezvoltat, în sensul devenirii interioare, ignorând cântecul de sirenă al vremii. Asemenea lui Eugen Lovinescu, şi pentru tinerii cerchişti, literatura era singura realitate a cărei puritate de cristal voiau să o păstreze, pentru a nu o macula cu adaosurile străine, extremiste sau naţionaliste, şi totul în perfect echilibru al adevărului vieţii şi al artei, fără a deveni, obligatoriu, esteţi înstrăinaţi de suflul autentic al vieţii; estetismul era, de altfel, ocolit/ignorat, fiind considerat de ei înşişi ca „depăşit, anarhic”.
În acest context, trebuie înţeleasă sintagma resurecţia baladei. Modernizarea speciei era vizată a se realiza prin „infuzie de dramatic şi de lirism” în structura epică a baladei. În acest spirit, al revitalizării epicului baladesc, trebuie citite baladele lui Radu Stanca, publicate în numărul din ianuarie şi martie 1945, în “Revista Cercului Literar”: Tristeţe înainte de luptă, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Balada celor şapte focuri, Spada regelui, Domniţa blestemată, Infidelul, Cea mai frumoasă floare, Capul de fată, Turn înecat.
Cadrul fast pentru dezvoltarea acestor scriitori şi a idealului lor de artă, echivalent, mutatis mutandis, pe teren românesc, cu mişcarea romanticilor germani Sturm und Drang, în ciuda vitregiilor istoriei, a fost Sibiul, „burgul baladesc” (I. Negoiţescu), unde, în urma Diktatului de la Viena, se retrăsese întreaga elită intelectuală a Clujului, burg care a favorizat faza de „manifestare teoretică solidară a spiritului comun”.
Dintre cerchişti, doar Radu Stanca va alege să rămână, după 1945, la Sibiu, ceilalţi reîntorcându-se la Cluj. Solidaritatea în ideal nu dispăruse, iar destinele îşi căutau propriul drum spre împlinirea menirii creatoare.
Ceea ce-l caracterizează pe Radu Stanca, atât ca om, cât şi ca scriitor, în aceste turbioane ale istoriei, care duc la dezagregarea Cercului, este demnitatea, de unde derivă şi verticalitatea ideologică, el reuşind să se ţină departe de orice compromis cu puterea comunistă, fidel idealului său de artă. Regimul comunist „a mutilat” biografiile cerchiştilor, subliniază Anca Sîrghie şi, citându-l pe Ion Simuţ, relevă fazele evoluţiei grupului; fazei post-sibiene (1946-1948), când cerchiştii făceau „tatonări disperate” pentru a găsi „un nou echilibru”, i-a urmat „o eclipsă totală”(1948-1953), corespunzând instalării stalinismului şi, prelungindu-se până în anii 1960-1963, perioadei poststaliniste, când membrii grupării cunosc persecuţiile politice şi chiar detenţia. Este perioada de „prăbuşire la scară naţională a vechii intelectualităţi”. Acest val tragic i-a avut victime pe Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D.Roşca, apoi pe I.D. Sîrbu, eliminat din învăţământul superior, Ion Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, Şt. Aug. Doinaş, fie interzişi, fie închişi.
Şubrezit fizic de boala care-l chinuia din adolescenţă, şubrezit de o societate asupra căreia plana, ca o sabie a lui Damocles, teroarea istoriei, Radu Stanca face efortul să reziste. Rezistenţa lui este cu atât mai exemplară, cu cât fermitatea sa este mai evidentă în rezistenţa la presiunile mediului. Dacă unii colegi de generaţie: Veronica Porumbacu, Ion Caraion, Nina Cassian, Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, Mircea Popovici, Mihail Crama, Petru Sferea, Sergiu Filerot, Vasile Nicolescu, Tudor George au făcut concesii pe care, ulterior, unii dintre ei le-au regretat, Radu Stanca rămâne ferm în atitudinea de inaderenţă la sistemul care se insinua prin formele realismului socialist.
Anca Sîrghie explică această fermitate prin soliditatea culturii însuşite în învăţământul interbelic, ca şi prin aceea că, până la vârsta de 25 de ani, personalitatea intelectuală şi caracterul lui Radu Stanca, fixate pe fundamentul solid al valorilor culturii autentice, modelate de personalităţi precum Lucian Blaga, nu au mai putut fi deturnate. Adevăr relativ dacă  ne gândim că şi alţi colegi de generaţie primiseră, prin educaţie, aceleaşi valori, şi realitatea a confirmat că au putut fi deturnaţi…
Rezistenţa culturală a fost o opţiune personală a lui Radu Stanca, aşa cum fusese şi pentru Radu Petrescu, fapt cu atât mai relevant cu cât se denomina prin singularitate. Un caracter la fel de inflexibil este I.D. Sîrbu, care va suporta (spre onoarea lui eternă, model exemplar de OM) consecinţele deciziei de a nu depune mărturie, mincinoasă!, împotriva lui Lucian Blaga, fiind eliminat din învăţământul superior în 1948-1949, întemniţat apoi în perioada 1957-1963.
Corespondenţa cu I. Negoiţescu, publicată în volumul Un roman epistolar (I ed.-1978, 2021-ed. a II-a), îl ţine la temperatura înaltă a ideilor şi idealului, la fel lecturile, la fel scrisul. Din păcate, în timpul vieţii, reflex al terorii istoriei şi inflexibilităţii caracterului care refuzase compromisul, Radu Stanca nu a avut bucuria de a-şi vedea opera publicată într-o carte. Nici cele 15 piese de teatru: Cealaltă primăvară, primul exerciţiu „dramatic remarcabil”, datat 1942; Atotputernicul sânge, subintitulat O dimineaţă florentină în secolul al XVI-lea (1942), variantă de început a piesei Madona cu zâmbetul; Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii (circa 1942); Turnul Babel (1945), „tragedie rămasă în stadiu de «schiţă»”, fără „calităţi dramatice remarcabile”; Ochiul (publicată postum, în 1967, în Tribuna); Dona Juana (1947), Oedip salvat, Rege, preot şi profet, Critis  sau gâlceava zeilor, Ostatecul, Drumul magilor etc. n-au văzut antum lumina tiparului. Menţionăm şi câteva dintre proiectele nefinalizate precum:   Doja, Meşterul Manole, Cuibul sau şcoala căsătoriţilor, Os de domn sau Tinereţea lui Cantemir.
În arhiva soţiei dramaturgului, Dorina (n. Ghibu), Doti Stanca (1927-2019), semnalează Anca Sîrghie, se afla un proiect conceput de scriitor, cuprinzând opera sa dramatică în şase volume: vol. I: Ochiul, Rege, preot şi profet, Dona Juana; vol. II: Os de domn, Drumul magilor, Abatirs şi Dragomara; vol. III: Critis, Greva femeilor, Fecioara; vol. IV: Turnul Babel, Hora domniţelor, Rivala; vol. V: Oedip salvat, Moartea Elenei, Alcibiade; vol. VI: Ultima vacanţă, Se-nţelege cine poate, Turnul.
Nici poezia nu constituie cuprinsul unei cărţi antume semnate Radu Stanca. În totalitate, opera lui apare postum: Ştefan Braborescu (1965), Versuri (1966), Teatru (1968), Acvariu (1971), Poezii (1973), Un roman epistolar (1978 şi 2021), Versuri (1980), Doti (2001), Turnul Babel (teatru, 2002).
Dacă, în viaţă, destinul lui Radu Stanca a stat sub o stea a nenorocului, în posteritate lucrurile par a fi altfel, în sensul recunoaşterii sale ca scriitor reprezentativ, dominanta poeziei impunându-l cu prioritate.
Se pare că Sibiul, „spiritus loci al baladei”, cum îl consideră Anca Sîrghie, l-a inspirat pe Radu Stanca, stimulat de „farmecul baladesc” al acestui Heidelberg românesc, fixat de imaginaţia poetului în versul „Intrat-a noaptea-n burg fără de vamă”. Faptul e confesat de Radu Stanca în scrisoarea din 13 septembrie 1946, adresată lui I. Negoiţescu: „Să rămânem nişte izolaţi, nişte «sibieni» în adevăratul sens al cuvântului. Nu-ţi închipui ce drag mi-a devenit, cu toată pustiirea lui, Sibiul. Oricând şi cu orice prilej, voi căuta ca reşedinţa mea din România să fie aici. E singurul loc din ţară unde pot să simt un cadru şi o atmosferă acordată pe măsura vocii mele dinăuntru. Şi nu voi nega că e singurul loc care a influenţat întrucâtva mecanismul nostru sufletesc. Niciodată Clujul cu platitudinea lui, cu lipsa lui de stil şi de atmosferă, niciodată Bucureştiul cu stupidele lui clamori balcanice, nu vor putea să-l egaleze.”.
Preferinţa pentru baladă era motivată încă din 1943 din articolul-program Resurecţia baladei, publicat în “Revista Cercului Literar”, nr. 5/mai 1945, în care definea balada ca „poezie lirică „o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)”; baladescul reprezintă „în fond, o stare lirică dramatică”, „o stare perpetuă de conflict dramatic”, dramaticul, „de natură anecdotică”, având „conflict cu semnificaţii poetice şi nu dramatice”. Nu e nicio contradicţie între baladă/baladesc şi poezia modernă, care cultivă abstractul, rafinarea expresiei lingvistice. Dimpotrivă, Radu Stanca vedea în baladă o prelungire a poeziei eterne, în sensul poeticii goetheene care vedea misteriosul fără mistică sau misticism, misterul în baladă rezultând „din modul expunerii”. În reverberaţia acestei idei, Radu Stanca releva capacitatea baladei de a se deghiza în spaţiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc: lamentaţia, „ca plângere în mască a propriei suferinţe ascunse” (Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Canossa, Pisica, Nocturnă, Pistolul, Tristeţe înainte de luptă, Un cneaz valah la porţile Sibiului); alegoria legendară, „povestea întâmplării/evenimentului la cea mai înaltă tensiune”: Baladă studenţească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul şi călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor; dramaticul eroic sau balada propriu-zisă, unde „prezenţa poetului liric devine aproape invizibilă”: Balada celor şapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coşmarul tiranului, Domniţa blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea şarpelui, Sfatul ţării, Spada regelui.
Capodopera sa este balada Corydon, tulburătoare  prin presimţirea morţii: „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de graţios port inelu-n ureche,/ Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.//Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…// Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,/ Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa,/ Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?/ De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşă?/ Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…”. Dincolo de ideatica relevantă pentru tema relaţiei cu destinul şi, expresionist, cu viaţa şi moartea, imaginea este cât se poate de actuală, ceea ce justifică introducerea ei în repertoriul unor actori (Florian Pittiş) care au recitat-o cu aplomb. Corydon este miticul păstor din lirica lui Teocrit şi Vergiliu, ales de Radu Stanca pentru imaginea tânărului învingător şi frumos.
La fel stau lucrurile cu Turn înecat, care extindea sfera baladescului de la scara naţională la una planetară/cosmică: „Turnul dormea-ntre ape liniştit/ şi numai câteodată feţe sumbre/ Se abăteau sub zidul lui tihnit,/ Să-l tulbure cu suliţe şi umbre.// Picior de om cu toate acestea nu-i/ Calcă spirala scării, unde Runa,/ Sâmburul viu şi pur, Regina lui,/ De două mii de ani dormea întruna// (…) Furtună mare însă se lasă/ Odată-asupra lui, şi-atunci, sălbatic,/ Intrând pe geamuri, valul o fură/ şi-o duse-n dar oceanului molatic.// Tot aplecându-şi trupul ca un trunchi/ S-o caute-n abise, de pe maluri,/ Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi/ şi se-aruncă de dorul ei în valuri…”. Crăiasa adormită de 2000 de ani, Runa, „sămânţa lumii”, „sâmburul viu şi pur”, aflată pe crucea celestă a turnului, axis mundi, înregistrează ca un reflector imaginile panoramice ale lumii şi avertizează asupra unei furtuni mari, un cataclism care ameninţă cu prăbuşirea posibilă a lumii.
Amintirea caldă a lui Radu Stanca stăruie în memoria afectivă a lui Şt. Aug. Doinaş, care-l evoca drept o figură proeminentă, profilată în aura familiei de spirite care, cândva, îi reunise în jurul aceluiaşi ideal: „Radu Stanca însuşi, cel mai sibian dintre toţi, cei care am văzut în Sibiu o formă de a fi şi de a dura, n-a încetat de a fi viu: peripatetician înrăit, din umbra înmiresmată a Sub Arinilor până-n Calea Guşteriţei, el nu pregetă nici astăzi să ciocănească cu pasul său de mânz delirant pavajul care 
s-a aşezat peste trecut, resuscitând fiinţe şi sunete, apariţii şi idei, forme şi nuanţe, întreţinând mereu legenda unui oraş care nu poate să moară. El însuşi e înviat, necontenit, de paşii noştri, restituit frumuseţii dintâi, făcut – pentru a câta oară? – cetăţean de onoare al Sibiului (aşa cum îl declară el pe Bach), într-o suprapunere de epoci şi scări care modelează faţa însăşi a acestui oraş etajat: prezent peste trecut, amintire peste viaţă, viaţă peste amintire, pentru ca miracolele să nu înceteze niciodată”.
Anca Sîrghie îl reţine ca „poet baladist neîntrecut în literatura română, dramaturg aproape uitat, teatrolog cu o viziune reformatoare, eseist rafinat, nu mai puţin actor şi regizor ingenios”, personalitate radiantă, redescoperită de fiecare dată, cu bucuria unei bogăţii inepuizabile care continuă să fascineze.
Apropierea de opera lui înseamnă, totodată, şi redescoperirea, într-o unitate armonioasă, a bogăţiei şi frumuseţii sufletului lui Radu Stanca, om şi scriitor. O rază din acest complex ajunge la sufletul cititorului în scrisorile de dragoste către soţia sa Doti, Scrisori către Doti (2016), muza inspiratoare, alături de care a înfruntat tragedia istoriei şi tragedia propriei vieţi. Doti, „palmierul negru” cum o alinta el, cu care se căsătorise în 1951, a fost aceea care, ca o eroină antică, a trebuit să ducă povara destinului lor tragic. Radu Stanca trecea vămile cerului la 26 decembrie 1962, iar unicul fiu, Barbu (n. 1954) îl urma la şase luni, în iunie 1963…
Destinul artistic transcende omenescul şi-i reţine ca arhetipuri ale  suferinţei, trecute prin focul sacru al unui catharsis, care exorcizează tragicul şi păstrează, efect al supremei combustiuni, dâra de lumină pe care au lăsat-o.

ANA DOBRE
26 decembrie 2022
1Anca Sîrghie, Radu Stanca şi Sibiul, Editura Techno Media, Sibiu, 2022.