Cel de la a cărui naştere, luni, 20 martie, se împlineau 203 de ani. Şi se trăgea dintr-o veche  familie de boieri moldoveni din zona Fălciului. După ce obţine la Sorbona, în 1835, diploma de Bacalau­reat în Litere, doi ani mai târziu revine în Moldova pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi, se va  reîntoarce la Paris pentru a-şi continua studiile. Înflăcărat de ideile progresiste ale tinerimii europene revolu­ţionare, intră în conflict cu stăpânirea moldoveană a acelor vremuri şi este exilat la sud de Dunăre. Fuge de acolo şi ajunge în Transil­vania. Va locui o vreme la Sibiu, într-o veche clădire situată vizavi de actualul Complex Turistic „Împăratul Romanilor”. Foloseşte prilejul pentru a participa la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii a Blajului, din 3-15 martie 1848. Aici erau strânşi peste 40.000 de români transilvăneni, în marea lor majoritate ţărani nevoiaşi, chinuiţi şi batjocoriţi de mai marii venetici ai Ardealului, îmbogăţiţi prin chinuirea celor fără de pământuri şi drepturi naţionale. De a învăţa carte şi de a se ruga creştineşte în limba română; de a fi stăpâni şi ei măcar pe un iugăr din pământul românesc acaparat cu brutalitate de cei aduşi între Carpaţi de bătaia vânturilor reci ale istoriei! La Blaj îi va cunoaşte pe unii dintre liderii mişcărilor revoluţionare pa­şop­tise, între care pe Mitro­politul Ardealului, Andrei Şaguna, pe Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni şi pe mulţi alţi intelectuali-revoluţionari: Avram Iancu, Axente Sever şi Simion Bărnuţiu. Şi, astfel, lui Cuza i se întregeşte imaginea de mare luptător pentru idea­lurile de unitate ale tuturor românilor. După ce este ”ier­tat”, îndeplineşte mai multe funcţii ca dregător al statului. De pârcălab, de hatman şi de comandant al oştirii moldo­vene, după care, în două zile diferite ale lunii ianuarie a anului 1859 (5 şi respectiv 24), este ales, succesiv, domn al Moldovei şi Munteniei, deve­nind întâiul-domnitor al Princi­patelor Unite. La aflarea unel­tirilor potrivinice lui ca domn de naţie românească, se vede obligat să plece în exil, rostind următoarele cuvine pildui­toare ale patriotismului său înţelept: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine… Să trăiască România!”. Grav bolnav, trist, îngândurat şi departe de ţară, se va stinge din viaţă la vârsta de numai 53 de ani. Într-un târziu, osemintele i-au fost aduse în ţară, pentru a fi reînhumate creştineşte în pământul stră­moşesc al parcului din preaj­ma conacului înaintaşilor săi, din aşezarea ieşeană Rugi­noasa.
Şi o plăcută surpriză, peste ani şi ani. Datorită strădaniilor de laudă a doi localnici: învă­ţătorul Radu Tulbure şi cerce­tătoarea ştiinţifică, istorica Olim­pia Strachină, în „şcoala-muzeu” a satului mureşean Habic este expus un volu­minos pergament, reprodus identic după un manuscris care poartă semnătura auto­grafă a Împăratului Napoleon al III-lea al Franţei. Rândurile ineditei scrisori îi sunt adresate Principelui Alexandru Ioan Cuza. Sunt gânduri de îmbăr­bătare, venite din partea mo­nar­hului francez, după ce dom­nitorul a fost nevoit să abdice, plecând în exil, ale­gând ca loc de reşedinţă ora­şul Heidelberg, vestit centru universitar german, în care va şi muri. A trecut de atunci atâta amar de vreme până când, relativ de curând, s-a găsit cineva să-i eternizeze memo­ria pe pământ străin, printr-o lucrare de artă sculpturală. Astfel, s-a reuşit, ca prin de­mersurile Consiliului Jude­ţean Prahova şi a strădaniilor specialiştilor Muzeului de Arheologie şi Istorie din Plo­ieşti să fie realizată, dezvelită şi sfinţită o statuie cu chipul vrednicului unificator de ţară, continuator a ceea ce a izbutit să facă, la 1600, voievodul Mihai Viteazul. Autorul lucrării artistice este sculptorul ploieş­tean Constantin Ionescu, iar sponsorul soclului este ingi­nerul Ştefan Breiller (Brăiloiu), român stabilit în oraşul ger­man Karlsruhe. Monumentul este amplasat în Grădina Publică din apropierea hote­lului „Der Europaische Hof”. Pe o placă de bronz, în care a fost gravat bustul domnitorului, stă scris, în limbile română şi germană, următorul text:  
„În această clădire a locuit, în ultimele zile ale vieţii sale, marele om politic şi patriot Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române. Stins din viaţă, aici, la Heidelberg, la 15 mai 1873”. Aşadar, s-au împlinit, de curând, 164 de ani de la Unirea Principatelor Româ­ne, iar de la naşterea Princi­pelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza, 203 de ani. Însă, precum am scris mai la înce­put, la fel ca şi în cazul multor oameni de seamă ai nea­mului românesc, nici el nu şi-a găsit sfârşitul vieţii în ţara pe care a slujit-o cum s-a priceput mai bine! Din nefericire, istoriile scrise şi nescrise ale României şi românilor sunt pline de astfel de exemple prin care se adevereşte zicala din popor: „Fă bine şi aşteaptă rău”! Sau: ”Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”!