Nici Sibiul nu face excepţie, chiar dacă, atunci când o arde cu trâmbiţa, nu mai ai loc de "priorităţi", "oraşul premierelor", mândrii personate umflate cu pompa, de cum am avut noi curent la 1800 toamna, cinematograf la 1900 toamna şi fabrici câtă frunză şi iarba din care s-a ales ori ruina, ori rezidence-ul, ori nimic. Sibiul "evoluează" făcând mişto de istoria sa mai recentă sau chiar mai veche. Cei preocupaţi serios de patrimoniul de orice fel şi de oricând al oraşului sunt puţini, chiar dacă, cum să zic, vehemenţi. Majoritatea populaţiei se înfoaie de mândrie pentru oraşul natal sau adoptiv, dar sunt sigur că dacă s-ar demola turnurile sau zidurile de pe Cetăţii pentru a face locuri de parcare, sau dacă s-ar pune jos nişte hale istorice pentru a face apartamente la neo-sibieni, ar aplauda ca la congresele lui Ceauşescu. Totuşi, pe ici pe colo, mai supravieţuieşte câte o urmă a Sibiului care a fost, Sibiul uitat al anilor interbelici sau socialişti, bau-baul diverselor categorii de populaţie jenate de cât de bine au dus-o când alţii o duceau prost sau dă-l în mă-sa-ul celor pentru care maşina, bicicleta jobul şi sala sunt idealurile supreme în viaţă.

Totuşi, o "rezistenţă" a iubitorilor Sibiului aşa cum era mai există. Facem şi noi ce putem, în ciuda unora, în nepăsarea altora sau băşcălia ghiolbănoasă a altor altora. Şi mai scoatem la lumină, gratis, chestii pe care ar trebui să le facă alţii, plătiţi pentru asta. Uite aşa, ne-am gândit să facem plimbări din acestea periodice şi să găsim urme de istorie mai veche sau mai nouă: o casă, o hală, o rămăşiţă, cu o poveste a ei,d acă o avea. Cui îi place, bine. Cui nu, la fel.

Cum am (re)găsit rămăşiţele unui ştrand celebru: "Baia" de la Moara lui Schreyer

Când te întinzi la vorbă cu "nostalgicii" despre Sibiul de altădată, unul din subiectele inevitabil de atractive este ştrandul din Valea Aurie, cel de la Moara (lui) Schreier. Moara nu mai există, ea fiind demolată la finele anilor '90 din motive de "igienă urbană". Mai exact, colo s-au adunat nişte homeleşi care au făcut casa-moară, iniţial frumoasă şi în picioare, o ceva praf şi vai de steaua ei. Măsura a fost ceva de genul Aliaţilor care bombardau oraşele germane la modul că aşa scăpau de nazişti. Nu mai e oraşul nu mai e nazistul, nu mai e moara, nu mai e homeless-ul. Aş putea spune că Sibiul a avut o ură specială pe morile sale, majoritatea fiind demolate, de parcă ar fi fost cea mai jenantă filă de istorie a lui. Moara Schreyer, posibil una pe Dumbrăvii, Moara de pe Soldisch, Moara din Turnişor, Moara Cibin, etc., toate au fost ori demolate ori modificate în altceva. Dar nu despre asta e vorba.

E vorba că la Moara lui Schreyer era acel ştrand. Care nici el nu mai există de multă vreme, uite eu, de exemplu, nu l-am văzut funcţional, ci doar ca pe nişte bazine din beton bune la toate, care mă lăsau indiferent în drumul meu spre Grădina Zoologică. Ce-i drept, nici nu ajunsesem prin Valea Aurie până prin liceu, că stăteam în celălalt capăt al oraşului şi mi-era peste mână.   

Dar oamenii au amintiri, istorioare, povestioare despre cum a fost, despre cum era apa, despre cum era zona pe vremea când aici nu aveam cartier de blocuri. Ai zice că totul a  dispărut, că modificările din anii anteriori (fiecare perioadă a modificat ceva în peisaj, de la cartierul "nou" de blocuri la ultimul loc de joacă cu pietriş pe jos.

Povestea începe la 1910, pe 9 iunie, când aici, într-un decor superb, se deschide "Schreyer-Mühle Freibad" adică Baia "liberă" (după cum mi-a explicat un prieten sas, "de "frei" fiind nu gratis, ci "exterior") de la Moara Schreier. "Baia" era alimentată de pârâul/canalul Valea Aurie. Nu exista vreun sistem de încălzire a apei, temperatura ei fiind cam dependentă de mediul înconjurător. Unii spun că apa avea uneori chiar 15 grade, dar vara, o baie răcoroasă în ambianţa pădurii şi lacurilor Văii Aurii, era binevenită. Apa din bazine era alimentată de o ţeavă de fontă, înclinată, ce venea dinspre panta de către moară. Ţeava, de la soare şi aflată într-un "pat" de nisip, se mai încălzea şi astfel mai dădea câteva grade apei.

Ştrandul a rezistat aproximativ 60 de ani, fiind unul din locurile populare unde se aduna tineretul sibian al vremii. Între anii '60 şi '70, a mai avut o "zvâcnire" de viaţă, când "s-a tras" conducta cu apă, dinspre munte, apoi ştrandul a decăzut, încet-încet, la rangul de ruină utilă, adică nişte bazine cu nimic.

În anii '70 mai este pomenită o operaţiune de "igienizare" a locului, realizată de un grup de elevi de la secţia germană a liceului "Octavian Goga”, coordonaţi de, pe atunci, profesorul Walther Johrendt, actualmente poet cu multe cărţi la activ. Au fost curăţate bazinele, s-au reparat scândurile cabinelor de duş, iar "freibad”-ul a mai mers un timp. După aceea, a pierit definitiv devenind un fel de "bun colectiv" unde toamna gospodarii zonei aduceau, în bazine secate, fructe de tot felul, pentru a sta acolo tot anotimpul rece pentru a se face borhotul necesar "fabricării" rachiului.

Nu ştiu dacă o dată cu demolarea Morii lui Schreyer s-a demolat şi ştrandul, cert e că el a dispărut de pe harta oraşului, dar, după cum se vede, nu complet.

Ce mai e în teren acum? Pare incredibil, dar mai e. Cum vii de la Zoo, pe drumul care străbate Valea Aurie pe toată lungimea sa, exact în spatele bisericii, se mai văd câteva urme ale fostului ştrand.

În afară de "bolovanii" din beton înfundaţi în gazon, sunt aici, peste pârâul Valea Aurie, două bazine rectangulare, tot din beton. Unul are un jgheab de scurgere. În plus, mai avem un stâlp de iluminat lemn cu o lampă veche. Ansamblul acesta este tot ce a mai rămas dintr-un ştrand glorios chiar dacă era "dotat" doar cu apă rece. Dar pe vremurile acelea oamenii erau mai nepăsători la chestii din astea termice. Nici nu ştiau ce e aia "climă" sau "jacuzzi".

Oricum,dacă veţi trece pe acolo, aruincaţi-vă privirea dincolo de super-locul de joacă şi veţi vedea urmele unuia dintre cele mai vechi ştranduri ale Sibiului.

Villa Rochus, una dintre cele mai elegante clădiri din Sibiu

Dacă urci pe Maramureşului spre Poplăcii, e imposibil să nu-ţi atragă atenţia o clădire superbă, ruptă parcă dintr-un film interbelic. Linii maiestuoase, sobre dar plăcute la vedere, o scară monumentală plus o terasă din aceea ideală pentru serate ale lumii bune. Deci, ceva din cu totul alt timp. Am căutat şi am aflat, mai ales graţie grupului facebook "Alt-Hermannstadt in Ansichtskarten, Fotos, Gemälden und Grafiken", ceva-ceva despre clădire.

Se numeşte "Villa Rochus (verde)". Este "înmatriculată" pe str. Munteniei la nr.42, dar o vedere mult mai bună o ai ori dinspre str. Cristian, ori, cum am menţionat, din mers, de pe Maramureşului

A aparţinut fraţilor Friedrich şi Wilhelm Rochus, măcelari din Sibiu care, prin firma lor din Bucureşti, erau, la începutul secolului XX, furnizori ai Casei Regale a României. După reîntoarcerea lor la Sibiu, au construit trei vile în zona "rezidenţială" a "elitelor economice" din cartierul Iosefin, mai exact pe străzile Munteniei nr. 28 (Vila Rochus "roşie"), Cristian nr. 21 (Vila Rochus "galbenă") şi Munteniei nr. 42 (Vila Rochus "verde").

Viziuena dinspre Munteniei este foarte derutantă, faţada ei fiind aproape una comună în zonă, fără a arăta întreaga ei "desfăşurare"  

Friederich Rochus a fugit în Germania, iar vila de pe Munteniei 42 a fost naţionalizată, sub egida odioasei Întreprinderi de Locuinţe şi Localuri (I.L.L.) şi împărţită în zece apartamente care au fost oferite chiriaşilor. După 1990, cladirea a fost retrocedată.

La o privire mai atentă, în vremea când a fost făcută fotografia, (iulie 2012) se mai văd, la ferestrele mansardei, urme de gloanţe trase în timpul Revoluţiei din 1989. Acum este renovată.

Reîntoarcere la "Podul Maria" care te duce în Terezian

Zilele trecute, tot săpând după sculpturile uitate şi lăsate de izbelişte de prin Sibiul nostru cel accidental occidental, am ajuns şi în Terezian. După ce am admirat şantierul vitorului loc de joacă pentru… câini, după ce am mai văzut cum mai stă (că încă mai stă, culmea!) în picioare fostul orfelinat Terezian care i-a dat nume cartierului, după ce m-au luat nostalgiile la clădirea fostului cinematograf-club muncitoresc "7 Noiembrie" zis şi "7 Păduchi", am zis, că tot eram în zonă, ia să vedem ce face faimosul şi în ciuda eforturilor, încă frumosul pod de piatră zis şi "Podul vechi", "Podul de Piatră", "Podul Terezian", "Podul Maria Tereza" sau chiar "Podul Elisabeta”, ultimul după patronimul (hramul) bisericii romano-catolice "Vizita Elisabetei la Maria”, de pe str. Gladiolelor. I se mai spunea, în vechimea recentă (că nu e aşa de vechi pe cât pare) ca "Podul Porţii Ocnei” – "Burgertorbrucke” sau, mai simplu,  "Podul Ocnei" "Burgerbrucke”. Chiar dacă "burger" îneamnă cetăţean/cetăţeni, am tradua aşa, petru că a ae cunoscută Poarta "Burger"- "Ocnei".

Arată mult mai vechi decât este şi are meriul de a fi singurul pod de piatră din Sibiu. A fost construit la 1908, pe locul unui pod mai vechi, din lemn, care, după cum ne spune Emil Sigerus în "Croncia Oraşului Sibiu", a fost deschis circulaţiei la 24 octombrie 1864. Primele imagini fotografice cu podul "nou" încă redau, în albia râului, resturile vechiului pod de lemn. Este posibil ca şi podul de lemn să fi fost construit pe locul unui podeţ sau punte mai veche, deoarece vechile hărţi ale fortificaţiilor oraşului menţionează existenţa unei asemenea construcţii, în zona Porţii Ocnei şi a locului numit Târgul Fânului.  

Actualul pod este din piatră, cu balustradă monumentală şi cu stâlpi dreptunghiulari asemănători puţin cu cei de la Cimitirul Comunal, acum Municipal. Pe corpul stâlpilor, pe lângă alte ornamente, apare stema Sibiului. Ea se poate vedea uşor, nu toate sunt mâzgâlite de grafitti. Pe pod sunt amplasaţi stîlpi de iluminat, nu ştiu dacă sunt chiar cei originali sau ceva modificat de-a lungul vremii. Podul are 60 metri lungime şi 9 metri lăţime carosabilul fiind pavat cu piartă cubică de dimensiuni mari.

Acum, podul are o poziţie ciudată pentru un pod. Dinspre Cibinului, nu se intră direct pe el, ci din curbă. Dar înainte nu era aşa. Accesul la pod se făcea dintr-o stradă, acum dispărută, devenită de fapt cale de acces în incinta fabricii „Independenţa” care făcea legătura dintre Piaţa Bastionului (ulterior Fr. Engels, acum str. Ocnei) cu Piaţa Ross (Rossplatz), actuala str. Gladiolelor.

Podul de Piatră a fost închis circulaţiei în timpul inundaţiilor din 1970. A mai fost închis în  2009, în timpul lucrărilor de reabilitare a străzii Rusciorului, de teamă ca traficul greu să nu afecteze structura sa. A fost redeschis în decembrie 2010.

În 2019, era vorba despre o reabilitare a acestui pod, una chiar necesară, el arătând acum ca vai de el. Proiectul lucurărilor ertima un preţ de 950.000 Euro. Nu am mai auzit nimic despre aceasta.

Oricum, merită văzut, iar de pe el, de pe pod, ai o vedere superbă a Cibimului, cu sălciile sale acum în plină ofensivă verde. E chiar frumos. Bucuraţi-vă până mai aveţi cu ce.

O revenire la o librărie celebră, dar dispărută: "Mihai Eminescu"

Ceea ce vedeţi acum acolo nu aminteşte cu nimic faptul că, pe str Nicolae Bălcescu-Telefoanelor a fost una dintre cele mai iubite librării ale Sibiului: Librăria "Eminescu". Am mai scris de ea, dar, la cererea publicului, revenim, că avem şi ceva detalii noi.

Librăria "Mihai Eminescu" era situată "oficial" pe str. Telefoanelor nr. 2 dar aparţinătoare de linia străzii Nicolae Bălcescu. Aşezată în plin centru, "Eminescu" avea "vechime", găzduia evenimente culturale, spaţiul era generos, amenajat frumos şi cu marfă pe alese

Clădirea actuală a fost costruită în 1933 prin modificarea până la desfiinţare a unei case construite în 1875. Aici a fost (şi este, la etaj) sediul Camerei de Comerţ, o reprezentanţă a firmei "Leonida & Co" din Bucureşti, şi librăria lui Aurel Băcilă (1947).

În 1948 librăria lui Băcila este, băniuesc, naţionalizată, pentru că în 1948 apare că aici "se înfiinţează o librărie de stat". În 1949 se inaugureauă aici, o Filiala Sibiu a Librăriei ARLUS. Detaliile privind spaţiile comerciale şi proprietarii lor le-am aflat graţie cărţii lui Marian Bozdoc, "Istoria clădirilor comerciale ale Sibiuluii. 1790-1990. Orașul de Sus"

ARLUS însemna "Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică". S-a înfiinţat la 12 noiembrie 1944, la Bucureşti. Obiectivul principal al asociaţiei era apariţia unei structuri numită "Cartea Rusă" – editură şi librărie cu filiale în teritoriu. Au mai existat şi cercuri ARLUS sau biblioteci, cu filiale în teritoriu. A fost desfiinţată oficial în 1964).

O ilustrată ai veche arată clădirea cu "firma" "Cartea Rusă" plus, deasupra, o lozincă "Trăiască Confederaţia Generală a Muncii!"

În 1966 i se schimbă denumirea din "Cartea Rusă" în "Mihai Eminescu." În 1969 era în proiect o supraetajare a clădirii şi o extindere a spaţiului ocupat de librărie, dar care a fost pus în practică abia după 1990.

Aici, la 9 iunie 1976 are loc o întâlnire, tot la librăria “Eminescu”, cu poetul Ion Alexandru, cu ocazia lansării volumului său, "Imnele Transilvaniei". Graţie colegului şi prietenului jurnalist N.I. Dobra, avem aici şi o imagine de la evenimentul din incinta librăriei.

Librăria "Mihai Eminescu", avea firma în roşu ("Librăria") şi alb ("Mihai Eminescu", cu litere de mână), luminoasă pe când firmele erau luminoase, cu neoane alimentate de la înaltă tensiune. Deasupra ei, pe faţada clădirii, era o reclamă, tot luminoasă, la ADAS (Administraţia Asigurărilor de Stat, unica societate de asigurări din România socialistă): "ADAS – Cetăţeni! Încheiaţi asigurări de bunuri şi persoane". Librăria avea două vitrine spre str. Telefoanelor, alte două spre Bălcescu şi două încăperi. Intrarea se făcea prin stânga (pe Telefoanelor), unde aveai, chiar în faţa ta, prima cameră, despărţită longitudinal de un raft înalt cu cărţi. În secţiunea stânga aveai, în rafturi rotitoare sau fixe, tot ce ţinea de Ceauşescu. (în vitrină se afla şi faimoasa culegere "Omagiu" despre care se zicea, prin 1990-92, că se putea vinde cu 1500 de mărci).

În secţiunea raft-dreapta aveai cărţi de medicină şi sport. În spate de tot aveai o colecţie de ciudăţenii tehnico-ştiinţifice. În secţiunea dreapta aveai, aproape exclusiv, cărţi din literatura germană şi maghiară ale editurii Kriterion, plus ceva şi de prin RDG/DDR (Germania de Est). Tot de la intrare. Imediat pe dreapta era un mic hol, unde, pe o măsuţă, erau "cărţi cadou", adică cele "la pachet", una bună una ne-bună, dar nu neapărat proastă, dar pe care trebuia să o cumperi dacă o voiai pe aia bună. În încăperea din dreapta erau, spre stradă, papetăria, şi spre interior tot aşa, un raft imens despărţitor, plus câteva rotative. Aici găseai literatură română, clasică sau contemporană, poezii, literatură străină, populară, cărţi pentru copii şi elevi…

Librăria “Eminescu” a supravieţuit cu bine trecerii de la socialism la "economia de piaţă", din anii 90, deşi oferta de carte era mult mai amestecată. Plus că s-a etajat şi clădirea, probabil printre ultimele intervenţii care nu au mutilat o construcţie.

Soarta spaţiului de după dispariţia în neant a Librăriei “Eminescu” nu o mai reţin. Cert e că spaţiul a fost împărţit prin 2005, între o agenţie de turism ("Aerotravel"), un provider de telefonie şi de net (Asconet/Ascotel) şi o filială a Băncii "Carpatica". Acum este un magazin de încălţăminte, "Ecco". Deasupra unde erau lozincile cu CGM şi ADAS, este sediul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Sibiu.