… Și, ultima parte a poveștii de viață a Simonei. În precedentele trei, am fost impresionați de puterea unei puștoiace de 18 ani de a-și lua viața în propriile mâini și a ”plonja” în necunoscut, lucrând în gastronimie, în Germania, departe de casă, de mamă, de tată, de frate și de soră.

După 6 ani petrecuți în bucătăria unui restaurant din Hamburg, a revenit acasă pentru puțină vreme. A vândut haine second-hand pe care chiar ea le aducea din Germania, deschizând chiar în ”buricul” târgului mai multe magazine, o afacere la modă în anii 2000, apoi a adus mașini la mâna a doua, tot din Germania, a intermediat tranzacții cu terenuri în Cisnădioara, nu în ultimul rând a vândut sandwich-uri într-un fast-food pe care l-a deschis împreună cu cel care avea să-i devină soț, fostul său șef de pe vasele de croazieră (da, pentru că, între timp, a ales să cutreiere mările și oceanele lumii, făcând parte din echipaj, pe diferite posturi, în speranța că va reuși să strângă atât cât îi era suficient pentru a duce o viață liniștită în viitor, alături de mama sa, pe care-a iubit-o atât de mult, înainte ca ea să treacă la cele veșnice.

Ar fi fost păcat ca uimitoarele aventuri, sacrificiile făcute de Simona, puștoaica plecată în lume la împlinirea vârstei adolescenței pentru a-și face un viitor – vârstă la care majoritatea tinerilor noștri trăiesc încă de pe urma banilor ”de buzunar” primiți de la părinți pentru a ieși într-un club cu prietenul/a, ori la o pizza – să nu fie cunoscute și împărtășite și de tineretul din ziua de astăzi, în vremuri la fel de tulburi ca cele din anii 2000. Ideea este că o astfel de poveste îi poate inspira pe mulți dintre adolescenții de astăzi, care termină liceul sau facultatea și nu știu încotro s-o apune, nu au curajul să se arunce în ”valurile” vieții, să fie dispuși să riște astăzi pentru a avea un viitor luminos, sau cel puțin mai bun, mîine.

Povestea Simonei îi poate inspira pe mulți și, nu în ultimul rând, le poate da curajul de a porni pe propriul drum, chiar dacă acesta nu se dovedește la fel de ușor ca cel de până atunci. Da, știm, mulți ar prefera să rămână acasă, în confortul propriului cămin, însă dintre aceștia tot mai puțini au norocul și posibilitățile, șansa de a-și clădi un viitor cu adevărat luminos, pentru că, din nefericire, deși au trecut trei decenii și jumătate de la revoluție, vremurile sunt cum sunt, din rău parcă o ducem din ce în ce tot mai rău și nici măcar nu prea se anunță vremuri mai bune, dimpotrivă.

Povestea Simonei, chiar dacă unii ar spune că a fost cam lungă, e cu atât mai interesantă cu cât, după ce a pus piciorul în atâtea și atâtea țări de pe bătrânul continent, din Asia, Africa și cele trei Americi, ea spune că acasă înseamnă… Sibiul. Și a ales să pună aici bazele unui business, în orașul său de suflet, orașul care a adoptat-o după despărțirea de Tg. Mureș și de plictisitorul București, unde intrase la facultate.

Am fost fascinați de această poveste, drept dovadă că ne-a fost tare greu să o mai scurtăm, pe ici, pe colo. Iar reacțiile au fost mult peste așteptări. Imediat după publicarea primei părți, Simona ne-a dezvăluit că i-au trimis mesaje prieteni dragi de la mii de kilometri, cu unii legase prietenii pe vas și cu care nu mai interacționase de multă vreme.

Spuneam că ne-a fost greu să renunțăm la unele părți ale acestei uimiroare povești pentru că fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare semn de punctuație își au locul lor.

Nu ne mai rămâne decât să vă invităm să lecturați ultima parte a poveștii de viață a Simonei, iar dacă găsiți ceva pozitiv, care s vă inspire, în cele ce s-au scris până acum , sau următoarele rânduri, cu atât mai mult ne bucurăm că ați avut răbdare să le citiți și să trageți propriile învățăminte…

Așadar, partea a patra, ultima din povestea Simonei…

– De prima dată când v-am trecut pragul, am rămas impresionat de ceea ce am găsit aici. Cred că fiecare tablou, fiecare obiect – și văd că sunt de peste tot, din lume, fiecare tablou, fiecare hartă… Toate astea au povestea lor…

– Toate decorațiunile pe care le vezi în pensiune sunt aduse de prin locurile pe unde am călătorit. Absolut toate! Iar tablourile pictate… Roman și-a descoperit latura artistică. Eu sunt genul de om mai practic. Eu repar orice,bat cuie, dau cu lavabilă. Roman e mai… artistic. El pictează, el decorează, are sensul ăsta de… deosebit.

Când am deschis pensiunea, în primii ani, Roman a decorat-o după stilul lui, cu ce-a văzut în lumea largă. Îți dai seama, nu într-o ”cutiuță”. Aici, în România, toată lumea vopsea pereții de la interior cu verde fistic, cu portocaliu, fistichiu, pentru că lumea era sătulă de atâta gri, ca în dictatură. Paleta de culori nu era una caldă. Era o paletă de culori foarte, foarte stridentă. Oricum, pe vremea aceea nu aveam acces la prea multe materiale. Dar Roman combina totul diferit și să știi că multe lume nu a prea înțeles ce aveam noi aici, în primii ani. Pot să zic chiar că în primii 7-8, hai 10 ani, mulți dintre cei care ne treceau pragul nu au înțeles conceptul acestei case. Mulți veneau și ziceau: ”De ce-i lumina așa, difuză?” Păi, ce să pun acolo, proiectoare, ca la KGB? Sau culorile, sau picturile, sau măștile, sau tot ce găseau… Acuma, în schimb, de când a început multă lume să mai călătorească, să vadă diferite locuri în lumea asta, apreciază mult mai mult ceea ce găsesc la noi.

– Dacă ai avea acum din nou 18 ani, ai porni pe același drum?

– Crede-mă că da! Și am avut discuția asta cu mai mulți oameni, de-a lungul timpului. Pentru că, mi-aduc aminte, când aveam 18 ani, eram un pic, așa, speriată de viață. Ce se va întâmpla cu mine, ce voi face, din ce voi trăi? Și, cumva, m-am dus cu flow-ul (n.a. curgerea) vieții. M-am dus în Germania, am lucrat, pe urmă mi s-a oferit oportunitatea să vin înapoi acasă, să deschid magazinele cu haine second-hand. După o vreme, n-au mai mers, pe urmă m-am dus iar în Germania, am adus mașini… N-a mai mers nici asta, m-am reîntors acasă, am mers pe vase de corazieră… Am deschis pensiunea… Nu, rezultatul nu e rău. Da, deci viața a fost bună cu mine, pot să zic.

– În toți acești ani de străinătate n-ai simțit lipsa familiei?

– Nu am simțit lipsa familiei pentru că am avut-o mereu alături pe mama, chiar și de la distanță, până când a închis ochii.

Gândul meu era întotdeauna la ea, iar astăzi pot să spun că încă ne veghează. Mi-a trimis în cale doi oameni de nădejde, pe Dana și pe Radu, care mă ajută să simt că familia poate însemna mai mult decât legături de sânge.

Ei sunt membri ai familiei mele acum și mă fac să cred cu tărie că există o legătură cu cei de dincolo, cu mama mea, vreau să zic.

Am fost mereu o oportunistă. Nu m-am lăsat copleșită de dorul de casă sau de teama de schimbare, pentru că știam că cei dragi sunt cu mine, chiar dacă nu erau fizic. Aveam un țel clar: să prosper și să merg înainte. Nu mi-am plâns de milă și nu m-am lăsat paralizată de greutăți. Viața e prea scurtă pentru a sta pe loc.

– Având experiența asta, ce i-ai sfătui pe cei care ajung la vârsta la care tu ai decis să-ți cauți rostul în lume, să-ți faci un viitor: I-ai încuraja să îți urmeze exemplul?

– Da, cu siguranță! Neapărat! Dacă nu au alte oportunități și oricum nu pot ajunge la niște realizări… Dacă nu faci niște sacrificii și preferi să stai acasă, în confortul propriului cămin… Mie nu mi-a plăcut să învăț, mie nu mi-a plăcut cartea, recunosc asta. Nu mi-a plăcut să stau în loc, mă plictiseam, mă apuca repede somnul dacă citeam mai mult de o pagină, hai două. Sunt  o persoană extrem de activă. Trebuia tot timpul să fac ceva, să fiu tot timpul în mișcare. Dintotdeauna! Și atunci, am decis asta. Job, job, muncă, muncă, muncă… Nu pot să zic, a fost și un anumit context, foarte favorabil, dacă se poate spune așa, pentru mine.

Dar, cum am mai zis, sunt o oportunistă, m-am folosit de fiecare oportunitate, cu un anumit risc, bineînțeles. Să pleci în '93 de-acasă fără să cunoști limba țării unde ajungi, cu o geantă, pierdută într-o țară străină… Deci, să te duci în Germania, în '93,… N-aveai Google Translate, n-aveai GPS, n-aveai nimic. Multora dintre prietenele mele nici prin cap nu le trecea așa ceva, pur și simplu n-ar fi acceptat provocarea.

Mai bine lucrau pe niște salarii mici, prin spitale, ca asistente sau infirmiere, cum se întâmpla în anii ‘90, în condiții greu de imaginat. Dar, eu am ales altceva: mai bine să sap un tunel până la Mediterana decât să rămân blocată într-un loc fără perspective. Asta, cred eu, reflectă cu adevărat determinarea și dorința ta de a depăși limitele, alegând o cale mai grea, dar plină de posibilități, în loc să mă mulțumesc cu puțin. Este o mărturie a curajului de a risca și de a urma propriul drum, chiar dacă acesta a însemnat să părăsesc zona de confort și să înfrunt necunoscutul.

Astfel de oameni speciali, numai în jurul nostru sunt cu zecile, poate cu sutele. De multe ori nu-i vedem, sau pur și simplu îi judecăm superficial, pentru că îi știm de 10 minute, o oră, câteva săptămâni sau vreo câțiva ani. Dar, dacă am avea răbdarea să le ascultăm poveștile de viață, așa cum am făcut-o cu Simona, cu siguranță am afla lucruri la fel de fascinante.

Dacă am stăruit atât de mult asupra poveștii Simonei, este pentru că ea a avut ceva de transmis din propria experiență de viață și tare s-ar bucura și ne-am bucura, la rândul nostru, ca cineva să aibă ceva de învățat din asta. Iar pe lângă o lectură plăcută și ceva învățăminte de tras, s-ar putea spune că, după atâtea sacrificii, a reușit cu adevărat să realizeze ceva în viață.

Cu astfel de povești vom continua și vă vom prezenta și alți sibieni care lucruri frumoase de împărtășit și care ar putea, de asemenea, deveni exemple pentru tineretul din ziua de astăzi.

CITEȘTE ȘI:

Uimitoarea poveste a unei adolescente plecate în lume la 18 ani, să-și facă un rost, iar acum are una dintre cele mai șic afaceri în Sibiu (I)

Povestea Simonei… (II) Despre momentele când și-a văzut moartea cu ochii în mijlocul apelor și căsătoria pe plajă, în Seychelles