Poate părea hazardant să vă îndemn să citiți poezie la vremea aceasta, de tulburare în cuget și trăiri. Și totuși. Am descoperit- cumpărat de la punctul de pornire în vizitarea (îmi pare atât de vulgar cuvântul în acest context) locului din Sighetul Marmației numit Cimitirul săracilor- volumul de poezii al Seniorului Corneliu Coposu, Poeme (Editura Fundației Academia Civică, București, 2019, 166 pg.) Cuvântul înainte al distinsei Ana Blandiana (pp. 5-8) și vocea inegalabilă a regretatului Ion Caramitru (sigilată parcă pentru eternitate pe un CD) nu fac decât să întregească o emoționantă întâlnire  cu sufletul unui om care a înfruntata moartea pentru a fi martor Învierii. Unui Neam ce-și ascunde în obscurul mediocrității geniile și eroii. Volumul are în sine „treceri” pe curat ale unor poeme scrise de Corneliu Coposu, fiind publicate texte care, multă vreme, au hărăzit sufletului poetului izbăvirea spre cer. Nu știu de ce, citind și recitind poeziile mi-am adus aminte de o Liturghie, prin anii 1993, slujită cu un coleg preot la Crăciunelu unde am descoperit mormântul tatălui- eroului poet. Eram ca dinaintea unei insule în care chemarea cerului e binecuvântare. Acum i-am descoperit- în poeziile fiului său- Antifonarul de care avem nevoie astăzi toți pentru a înfrânge ura, manipularea, veninul roșu al momentului. Scrisă în 1961 poezia dintâi, Rugă, ține în ea un testament de Paști: „Cerne, Doamne, liniștea uitării,/ Peste nesfârșita suferință./ Seamănă întinderi de credință,/ Și sporește roua îndurării.// Răsădește dragostea și crinul,/În ogorul năpădit de ură,/ Și așterne, peste munți de zgură,/ Liniștea, iertarea și seninul…!//. Nu poți decât să crezi că așa va fi!