Sunt mai bine de 80 de ani de când în stânca tare a Munților Făgăraș a fost săpată chilia din care starețul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus să se poată ruga lui Dumnezeu. Acel stareț era Arsenie Boca, căruia oamenii îi spun acum „Sfântul Ardealului”.

Pe calea Sâmbetei

Cu puțin înainte ca iarnă să învăluie într-o mantie albă culmile Făgărașilor, am plecat spre locul în care odinioară părintele Arsenie Boca se dedase viețuirii isihaste, căutând liniștea profundă pentru a se putea ruga.

Călătoria de la Sibiu până pe Valea Sâmbetei nu durează mai mult de o oră și jumătate, drumul dintre orașul Victoria și comuna Drăguș fiind de-a dreptul fascinant. Creasta semeață a Făgărașilor pare să atingă cerul, în timp ce la poale, munții sunt străjuiți de păduri bogate de brad și fag, care urcă, în această zonă, până la 1.400 de metri altitudine.

Satele din Țara Făgărașului au parte de locuitori harnici, cu case trainice și curți îngrijite, vestind buna rânduială existentă în comunitățile de aici.

Poteci brașovene, ghid sibian

De la Sibiu am pornit alături de o duzină de drumeți, reunită sub conducerea lui Radu Zaharie, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați ghizi din județul nostru, colaborator al Programului de ecoturism „Anii Drumeției”. Cunoaște potecile din Făgăraș, Lotru și Cindrel ca pe propriile buzunare, drumețiile sale fiind presărate cu istorioare savuroase care au darul de a fi sarea și piperul evadărilor în natură.

Noul drum forestier amenajat pe Valea Sâmbetei îl întristează pe ghidul sibian: „Au distrus această zonă minunată încadrată de Muchia Drăgușului și Muchia Cațaveiului. Aici era o potecă spre fosta cabană de vânătoare, care a precedat Cabana Valea Sâmbetei, construită de SKV (n.r. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor), în 1936. Acum, în loc de sunetul apei și al păsărilor se  aud motoarele mașinilor”.

Peisaj de vis, metehne vechi

Autoturismele cu care am venit de la Sibiu au fost lăsate în capătul drumului forestier, în zona barierei de la care pornește noul drum de acces către Cabana Valea Sâmbetei. În fapt, și cabana este nouă, după ce vechea clădire a fost demolată în primăvara acestui an, pe fondul deprecierii masive a lemnului din  care a fost construită. Acum, șantierul existent oferă turiștilor zgomot și praf, însă priveliștea asupra Ferestrei Mari a Sâmbetei este una extraordinară.

Dar până să ajungem la șantier, străbatem vechea potecă de-a lungul Muchiei Drăgușului, însoțiți de sunetul râului Sâmbăta. „Este o vale bogată în ape ce se revarsă de pe muchiile Drăguș și Cațaveiului. Din păcate, amenajările au făcut și mult rău, pentru că apa râului dispare la un moment dat, fiind captată.”

Poteca străbate păduri dese, de fag și brad, aerul tare și rece umplându-ne plămânii. Pe măsură ce ne apropiem de cabană, Fereastra Mare devine tot mai clară, cu a sa dantelă de stânci din creastă, care  formează o granița naturală dintre județele Brașov și Argeș.

La marginea potecii, o cruce se ițește după câțiva bolovani. Razele unui soare zgârcit o scaldă într-o lumină pală, amintind drumeților că muntele își cere tributul atunci când este cutreierat în perioade nepotrivite, când natura își revendică doar pentru ea potecile și vârfurile semețe.

Marcajul crucii

Marcajul pe care am venit, triunghiul roșu, se schimbă cu o cruce albastră, pe un fundal alb, semnul fiind parcă ales pentru cei veniți să îngenuncheze și să-și facă semnul crucii la chilia părintelui. Doar că până acolo, pornind de la baza ultimei secțiuni de traseu, mai este o porțiune de urcuș pieptiș.

Salvamontiștii brașoveni au instalat din loc în loc scări metalice sau din lemn, țintuite în stâncă cu șuruburi, iar în lateralul potecii au întins corzi de alpinism.

Urcușul trebuie abordat prudent, cu respirație adâncă și cu grijă la camaradul aflat în spate, orice bolovan dislocat putându-l răni. Întâlnim pelerini care deja coboară. Mulți dintre ei nu au nici măcar bocanci, abordând traseul în ținută lejeră, numai bună de mers pe …centru. „Doamne-ajută!” este cel mai utilizat salut. 

O pereche venită tocmai din Constanța, ne binedispune: 

• „Cum ați aflat de chilie, tocmai în Constanța? 
• Păi eu sunt de loc de aici, din Recea, răspunde omul, aflat în pragul pensiei.
• Ați mai fost?
• Nu, că în tinerețe nu le aveam cu biserica…
• Probabil că vă plăceau mai mult fetele, îi spun, privind spre soția acestuia care zâmbea necontenit.
• Clar, răspunde iute doamna, i-au plăcut, ca doar așa m-a cunoscut. Că nici eu n-am fost ușă de biserică!”

Cuplul își continuă coborârea zâmbind ștrengărește, iar ultimul sfert de oră îl parcurgem în liniște, cu gândul la oamenii care trudesc la întreținerea potecii abrupte. 

Doar că munca lor pălește în fața trudei celor care, doar cu forța brațelor, au scobit în stâncă pentru a amenaja locul de refugiu al starețului mânăstirii din vale. 

„În 1943 au început primele lucrări, întrucât Arsenie Boca, la acea vreme stareț al Mânăstirii Brâncovenești de la Sâmbăta de Sus, căuta un loc în care să se retragă complet din lumea exterioară. Mulți cred că însuși părintele a săpat în stâncă, însă lucrurile nu au fost chiar așa, pentru că a avut ajutoare din Ludișor, Cincșor și Luța. S-a lucrat greu, cu scule de mână, cu dălți și baros, iar lucrările au durat aproximativ nouă luni de zile, de-a lungul a trei ani, în condițiile în care de lucrau doar trei luni și doar în perioada de vară. Aici nu este zăpadă sau gheață decât vreo patru luni pe an”, le spune Radu Zaharie turiștilor ajunși lângă chilie.

La stânca închinării

O ușă din lemn deschisă lasă razele de soare să pătrundă în mica scobitură din munte. Un om de înălțime medie cu greu ar putea încăpea, în condițiile în care chilia are o înălțime cuprinsă între 1,65 și 1,75 metri, iar lățimea și adâncimea sunt de aproximativ un metru.

„S-au oprit din săpături din cauza infiltrațiilor, pentru că, primăvara mai ales, apa se scurge din pereți. A rezultat doar această nișă în stâncă, inițial gândită ca un fel de pridvor, iar chilia propriu-zisă trebuia să fie săpată în partea din stângă. Așadar, adevărata chilie nu a fost niciodată realizată”.

Pe lângă grupul de sibieni, trec rând pe rând, turiști-pelerini veniți să se roage. Fiecare își așteaptă rândul, iar de prin buzunare sau rucsaci sunt scoase lumânări, icoane sau cruci. O femeie îngenunchează în fața crucii de piatră din mijlocul chiliei și, chiar dacă are respirația îngreunată de povârnișul străbătut de cărare, are speranța că părintele îi va putea ușura gândurile și sufletul.

Istorioarele legate de activitatea și personalitatea lui Arsenie Boca, spuse de ghidul sibian, atrage o parte a celorlalți turiști, dornici să-i afle povestea.

De la Zian, la Arsenie

Așa se face că Radu Zaharie le oferă celor prezenți un periplu în viața celui născut, în 1910, la Vața de Sus, lângă Brad, județul Hunedoara, botezat sub numele de Zian.

„În 1929, se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu unde îl are ca profesor pe părintele Dumitru Stăniloaie, considerat cel mai important teolog român al secolului XX, alături de care, câțiva ani mai târziu, va traduce manuscrise grecești pentru realizarea Filocaliei, lucrare de marcă a ortodoxiei românești. Tânărul Arsenie este trimis, în 1933, de către mitropolitul Nicolae Bălan, la Academia de Arte Frumoase din București. Spirit erudit, el participă la cursuri de medicină și anatomie, inclusiv la prelegerile lui Nechifor Crainic, cunoscut teolog, cu valențe de scriitor și jurnalist”, descrie ghidul parcursul lui Arsenie Boca, înainte de a deveni stareț la Sâmbăta de Sus.

„În vara anului 1939 intră în obștea Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, iar în 1940 este tuns în monahism și primește numele de Arsenie. Doi ani mai târziu este hirotonit, devine preot și stareț al așezării monahale. Din această postură, își caută, în 1943, un loc de meditație, undeva departe de tumultul cotidian”.

Lumea ascultă prezentarea, mulți aprobă tăcut, făcându-și discret un semn al crucii. Drumeția sibienilor reușește să îmbine bucuria mersului pe munte, cu liniștea specifică pelerinajului. Sunt oameni care cred că biserică este și aceea în care altarele sunt crestele semețe ce urcă să întâlnească cerul, iar susurul izvoarelor și al vântului strecurat printre brazi sunt permanente rugăciuni.

Trei cauze…

Dincolo de motivul evident pentru care lucrările la chilie au fost oprite, apa din infiltrații, se mai află și alte două cauze, pe care Radu Zaharie le împărtășește grupului de drumeți-pelerini: „În 1945, Arsenie Boca a fost arestat de Securitate, acuzat fiind că ajută luptătorii din Rezistența anticomunistă refugiați în munți. E drept, el se bucura de o notorietate tot mai mare între credincioși, iar regimul a început să vadă în el un pericol. De altfel, în 1948, a fost din nou arestat, moment în care mitropolitul Nicolae Bălan intervine pentru eliberarea sa și este strămutat la Mânăstirea Prislop. Nici aici nu va scăpa, din păcate,  de hărțuirea anchetatorilor. Dar, revenind la această chilie, pe lângă infiltrațiile de apă și presiunile securiștilor, Arsenie Boca a mai avut un motiv de renunțare: turiștii. Nu departe, SKV-ul ridicase Cabana Valea Sâmbetei, iar numărul celor care veneau în excursii a început să crească, ceea ce a eliminat exact ce-și dorea părintele: liniște.”

Întoarcerea către Sibiu a fost la fel de aducătoare de noi informații, precum drumul de dus. S-a vorbit despre faună, despre pădurile de odinioară, despre oameni și metehnele lor atunci când ajung în natură.

… și un gând

Constat că există o sete de cunoaștere, că de prea multe ori trăim în bule de confort, în afara cărora pășim doar atunci când întâlnim oameni dispuși să ne trezească curiozitatea.

Printr-o decizie a Sfântului Sinod, Arsenie Boca și mentorul său, părintele Dumitru Stăniloaie, au fost canonizați în vara acestui an, ceea ce ne aduce în situația ca fiecare drumeț care apucă poteca spre chilia din stânca tare și rece de sub Fereastra Mare a Sâmbetei, să fi pășit, la propriu, pe calea cutreierată de un sfânt.

Mihai POP