* Cum să nu-l îndrăgeşti pe Emil Cioran chiar numai citindu-i gândurile pe care şi le-a rânduit pe hârtie în timpul liber care la el era nelimitat:"A trăi înseamnă a face compromisuri, orice om care nu moare de foame este suspect; Pentru a-i dezarma pe invidioşi, ar trebui să ieşim pe stradă în cârje, numai tabloul decăderii noastre îi îmblânzeşte oarecum pe prietenii şi pe duşmanii noştri; Cea mai bună metodă ca să te scapi de un duşman e să-l vorbeşti numai de bine peste tot; Înveţi mai multe într-o noapte albă decât într-un an întreg de somn; Are ceva de şarlatan oricine izbândeşte într-un domeniu sau altul; Faptul că viaţa n-are niciun sens e un motiv ca să trăieşti, singurul de altfel". Paradoxal şi imprevizibil, Cioran e unic în felul lui. * Biserici şi puşcării, acestea sunt "ctitoriile" celor patru preşedinţi ai României de după 1989, fiindcă i-au împărţit pe români în două: credincioşi şi infractori ("puşcăriabili" cu un termen la modă). Şcoli ?La ce folosesc ele într-o societate în care primează alte criterii decât învăţătura şi educaţia, în care ies în faţă şmecherii, şarlatanii, escrocii, pişicherii, pehlivanii…Într-o discuţie cu regretatul Gabriel Constantinescu, filozof, fiul scriitorului Paul Constant, acesta îmi spunea că, între cele două războaie mondiale, la Liceul ’’Gh. Lazăr" din Sibiu, fiii "surtucarilor" erau în minoritate, cei mai mulţi elevi fiind de la ţară, copii silitori, dornici să-şi depăşească starea socială. În ultimii ani, învăţământul de la noi, în ciuda numeroaselor reforme, s-a degradat, au fost desfiinţate şcoli de prin sate, absolvenţii de liceu nu mai sunt tentaţi de facultăţile umaniste care pregătesc viitorii dascăli, această profesiune atrăgându-i pe tot mai puţini. În acest ritm, ne îndreptăm cu paşi mari spre situaţia de la începutul secolului trecut, când ţara gemea de analfabeţi. Spitale? N-am idee dacă s-a construit vreunul, din moment ce nici cele existente nu au fost renovate, aduse la standarde acceptabile. Criza de medici a devenit cronică, aceştia preferând să plece în străinătate, unde li se oferă condiţii pentru a-şi pune în valoare ce au învăţat aici. Sunt zone întregi în Moldova şi Muntenia, nu doar în mediul rural, dar şi în oraşele mici, în care oamenii n-au acces la asistenţă medicală şi la farmacii. Departe de mine intenţia de a idealiza starea învăţământului şi a sănătăţii dinainte de 89, dar nici nu pot să mă fac că uit că atunci erau cu adevărat gratuite, nu doar în declaraţiile politicienilor. Nu mai vorbesc de anumite ramuri ale industriei-pe care "specialistul" Petre Roman o numea "magazie de fier vechi"-care funcţionau la concurenţă cu cele din Occident, fapt pentru care au şi fost mazilite: textile, încălţăminte, confecţii, tricotaje, prelucrarea lânei şi cânepii, alimentară…Acum, am ajuns să importăm produse, inclusiv agricole, pe care atunci le trimiteam peste tot în lume. Mă întreb şi întreb: oare de ce Iliescu, Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Radu Vasile, Năstase şi toată şleahta de parveniţi, ajunşi la putere din neant, n-au încercat să salveze ce se mai putea. Mereu mă întreb şi întreb: n-au putut sau n-au vrut? Acum trăim o altă anomalie: în loc să ne preocupe starea precară a românilor, ne dăm de ceasul morţii să-i ajutăm pe ucraineni, cheltuim o groază de bani nu pentru investiţii în agricultură, ci pentru înarmare, când, de fapt, în niciun război, mic sau mare, România n-a contat şi nu va conta.