Cine face o călătorie, are ce povesti. (Wer eine Reise macht, der kann etwas erzählen) 

Întâmplarea ne-a dus la Almașul Mare, județul Alba(132 km de la Sibiu), unde am cunoscut un adevărat român vrednic și cu dragoste de țară, neam, comunitate, semeni și de locurile natale. Achim Emilian spune că și-a făcut o datorie creștinească și lasă în urma sa comori inestimabile.

Am poposit la muzeul etnografic Achim Emilian „Comoara apusenilor”. 

Acest muzeograf, etnograf, restaurator, istoric și culegător de folclor, autodidact, poate sta alături de cei mai mari colecționari și muzeografi din lume, dar neavând marile posibilități materiale de care au dispus alții. A adunat, restaurat și sistematizat mii de obiecte din toate timpurile și din toate domeniile de activitate umană din zona Munților Apuseni. Cu mult suflet și abnegație a încropit un muzeu demn de cei mai mari oameni de știință, arheologi, muzeografi și restauratori din lume. Cea mai mare deosebire constă în faptul că intrarea este liberă. Dar dacă cineva are interesul și posibilitatea de a-l sprijini în colectarea, sistematizarea și întreținerea muzeului, acest român demn și vrednic acceptă orice sumă derizorie sau se mulțumește și doar cu aprecierea și mulțumirea vizitatorilor. Mulți vizitatori, care i-au trecut pragul se întorc cu copiii, și cu prietenii, unii chiar aducând unele obiecte cu care se completează fondul uriaș de exponate.

Achim Emilian a fost obligat să muncească de mic copil, a urmat o școală de 7 clase. Fiind sărac mergea desculț la școală, apoi a urmat tot desculț o școală profesională la Hunedoara și a ajuns mecanic în minele de aur din zonă. Azi are respectabila vârstă de 82 de ani, știe ce înseamnă munca și să o aprecieze la adevărata ei valoare. Este un om de piatră cu sufletul de aur, precum este minereul extras din zonă.

Când a fost copil de vreo 12 ani a văzut un muzeu creat de un preot dintr-un sat vecin și de atunci i s-a născut ideea de a înființa și el un astfel de muzeu.

Încă din 1979, când lucra în mină, a început să adune obiecte ale vieții țăranilor și minerilor și să culeagă folclorul din Munții Apuseni. Astăzi muzeul privat „Achim Emilian” funcționează cu aprobarea Ministerului Culturii și este înregistrat oficial în lista muzeelor din țară, ca muzeu privat. 

Muzeul este împărțit în două secții mari. Secția în aer liber și secția interioară cu cele 7 încăperi muzeale interioare.

Secția în aer liber cuprinde o casă țărănească din 1840, din satul Cip, comuna Almașul Mare, acoperită cu stuf, având 2 încăperi, bucătărie și dormitor. Ambele sunt pline de mobilier autentic, obiecte de uz casnic, ștergare, icoane și alte obiecte de cult ale vremurilor trecute. Alături se află un atelier de rotar și dogar, unde se putea face și șindrila pentru case. dotată cu toate utilajele și uneltele vremii. Urmează o moară de apă funcțională, din1895. Lângă ea se află o moară de vânt, tot funcțională, tot din secolul XIX, ambele complet utilate. Între ele se află o casă cu pietre funerare și alte obiecte de piatră, unele din vremea romanilor. Bineînțeles se găsesc și uneltele specifice de prelucrare a pietrei, În spatele morii de vânt este o magazie mare cu utilaje, motoare mecanice diferite, vechi. Nu lipsește nici o instalație completă cu steampurile de zdrobit minereul aurifer, împreună cu scule de spălat aurul. Acest compartiment este de fapt din timpurile mai noi, din vremea în care Achim Emilian a mai lucrat în mină și se află în dezvoltare continuă. La capătul șirului de construcții edilitare se află o fierărie complet dotată cu utilaje și uneltele vechi necesare.

Urmează adevăratul muzeu interior cu peste 15.000 de exponate muzeale din toate domeniile. Nu voi enumera exponatele, dar voi aminti diferitele domenii prezentate. Astfel sunt prezente: istoria, arheologia, agricultura, ocupațiile tradiționale, meșteșugurile casnice, instalații complete de tehnică țărănească, minerit, metalurgie, prelucrarea lânei, inului, cânepei, pietrei și a lemnului, etnografie, artă populară, numismatică, medalistică, sigilografie, iconografie, carte veche, documente, tehnică de luptă și curiozități deosebite. Aceasta este de fapt enumerarea autentică a muzeografului, pe care am păstrat-o. Fiecare din cele 7 încăperi amintite este sistematizată și prezintă manechine îmbrăcate cu ținuta potrivită activității prezentate. Trecerea de la o încăpere la alta este și ea cu dichis. Acest om deosebit și-a permis să ascundă trecerile în spatele unor panoplii cu exponate. De fiecare dată când se trece dintr-o încăpere în alta vizitatorul este surprins de ingeniozitatea cu care este făcută trecerea la un alt domeniu. Până și ultima perioadă de democrație populară este prezentă cu sute de exponate, manechine, fotografii, clasă de școală completă cu catedră și 4 bănci, elevi în uniforme, militar, milițian, documente și cărți.

Achim Emilian zice: „această activitate nu este remunerată, nu am făcut-o pentru a mă îmbogăți, este un lucru de suflet pentru suflet și dacă toți românii ar lucra cu suflet, altfel s-ar prezenta țara și tineretul nostru nu mai trebuie să-și caute de lucru în străini. Muzeul nu s-a făcut pe bani, nici cu înșelăciuni și furtișaguri sau cu «convingeri», ci din dragoste, cu suflet, cu muncă multă, bani mulți cheltuiți și cu foarte puține donații mai mari sau mai mici, tot de la oameni cu suflet și iubitori de țară și de neam. Munca mea nu a fost prea grea, mult mai grea a fost munca de culegere de folclor. În zona Munților Apuseni tradițiile și obiceiurile populare erau la loc de cinste. Mulți cunoscători de obiceiuri, legende, balade, cântece, poezii, strigături la diferite sărbători sau ocazii, și întâmplări autentice vechi s-au dus, fără a lăsa urmașilor cunoștințele avute. Astfel ele s-au prăpădit și nu ne mai putem bucura de ele. Eu am vrut să rămână posterității”.

Un lucru mai este însă de laudă deosebită. Acest om s-a gândit și la viitorul muzeului după „plecarea lui în lumea veșnică”. Încă în timpul vieții sale a stabilit pe cale notarială ca fiul său să ducă mai departe această muncă asiduă, încât muzeul să se păstreze și să se dezvolte mai departe.

Ieșind de acolo îți este greu să-ți revii la realitate. Toate lucrurile văzute necesită dumicate în liniște. Muzeul nu are un statut, o reglementare juridică, nu are nici taxă de intrare, este un muzeu privat. Toate fotografiile făcute nu pot reda autenticitatea și adevărata valoare a acestui muzeu și a celui care l-a zămislit. Este un „muzeu de suflet”, pentru suflet. Insuflă dragostea de țară, față de trecutul istoric, de obiceiurile și tradițiile populare vechi. Tinerilor plecați din țară acest om cu suflet de aur le dă un singur sfat și le scrie în loc de autograf pe cărțile scrise de el, „veniți înapoi aici pe meleagurile natale. Credința, nădejdea și dragostea de glie să stea la baza vieții voastre de zi cu zi”. Mulți din cei care se reîntorc și-l vizitează îi confirmă spusele și zic, dacă nu ar fi fost sfaturile lui, nu s-ar fi întors și acum nu regretă, chiar dacă veniturile sunt mai reduse, conform unui vechi proverb românesc: „fie pita cât de rea, tot mai bine-i în țara mea”.

Achim Emilian spune, aici este aurul meu!

Dimitrie Bolintineanu a scris în „Aprodul Purice”:

„Omul este mare nu prin al său nume,

Naștere, avere, ci prin fapte bune!”

 

Nicolae Sălișteanu