Ceauşescu, mare patriot? Da. Orice dictator e patriot

Tocmai ce am avut o discuţie pe tema asta “pe reţele”, despre filmul “Mircea” al lui Sergiu Nicolaescu, folosit de AUR în scop electoral. Cineva, o persoană modernă ideologic vorbind (adică alături de orice “current thing”) nu credea că filmul, chiar plin de aiureli istorice şi de propagandă grupa mare, este, totuşi, patriotic, nu “naţionalist”. Pentru că, asta nu i-am mai spus-o, (am fost mai blând, nu cum mă ştiţi) Ceauşescu a fost un patriot. Unul mare. Iubea România ca pe nimic altceva. Iar filmul a fost pe placul lui, aşa cum tot pe placul lui a fost schimbarea “numelui” voievodului în “cel Mare” din “cel Bătrân” (care suna a aluzie la vârsta lui înaintată). Înainte de a huidui şi a o da pe aia cu “comunistu-comunistu”, vă spun că patriotismul a fost caracteristica tuturor marilor dictatori. Ei au salvat ţara (care ar fi fost ea)  de la pieire, când au ajuns la putere 
(chiar în mod democratic), pentru că cei de dinainte – “greaua moştenire” şi-au bătut joc de ea nenorocind-o, sărăcind-o, supunând-o unora sau altora, în fine, duşmanilor. Ei, dictatorii, s-au dedicat cu trup şi suflet ţării, dorindu-i binele, chiar cu de-a sila. Ei au ridicat ţara (aia) politic, economic, social, făcând-o din semi-nimicul ce era, o forţă între alte ţări. Ei nu au stare şi nici somn, gândind nonstop la ţară şi la binele ei. Stalin a iubit aşa de tare Rusia/URSS încât de dragul ei a “naţionalizat” comunismul, trecându-l chiar pe persoană fizică. Hitler a iubit şi el Germania pe care o dorea un imperiu european şi chiar mai mult, a scos-o din criza în care se zbătea în anii 30, i-a făcut pe germani să se creadă specie superioară şi era obsedat de “puritatea rasei”. Nazism înseamnă NAŢIONAL-socialism. Aşa a iubit germania încât a căsăpit milioane de germani de-ai lui în lupte pierdute din start. Mao Tze Dun la fel, a iubit China până a făcut-o superputere (el poate fi singurul bifat ca “reuşită”), Ho şi Min – Vietnamul, Fidel Castro – Cuba, Augusto Pinochet – Chile, cei trei colonei – Argentina, Miklos Horthy – Ungaria, Iosip Broz Tito – Iugoslavia, Ante Pavelici – Croaţia, Enver Hodxa – Albania. Chiar şi înaintea lui (a lui Ceauşescu), am mai avut în România dictatori patrioţi: Carol al II-lea, generalul Antonescu, Gheorghiu-Dej. Toţi aveau o obsesie cu România. La fel şi Ceauşescu. La fel ca Stalin, a deturnat internaţionalismul comunismului spre ceva mai de uz intern. Pentru că şi-a iubit ţara. A dezvoltat-o industrial pentru a o face producător şi nu consumator. A dezvoltat-o agricol până peste posibilităţile ei. Pentru a o apăra de duşmanii din toate direcţiile, Ceauşescu a militarizat România, numai copiii nescăpând de instrucţia militară şi înregimentarea în una din structurile paramilitare legale (deşi se făcea instrucţie de front şi cu ei). Ceauşescu a propulsat România în politica externă, ea devenind un fel de mini-superputere a Lumii a III-a. Ceauşescu a iubit România încât i-a achitat TOATĂ datoria externă.
Să nu uităm nici detaliul care confirmă implicarea lui: prezenţa lui în mijlocul dezastrelor care au lovit România în anii 70: inundaţii în două reprize şi cutremurul din 1977, când fără a se odihni, vizita, coordona, indica, era alături de cei sinistraţi şi a făcut ca aceştia să primească, cât mai curând posibil, gratuit, locuinţe noi în locul celor distruse. Cine de la preşedinţie sau guvernare ar face acum aşa ceva? Niciunul. Aici nu ai ce să-i reproşezi.
Da, Ceauşescu era un mare patriot. Un aşa mare patriot încât şi-a jertfit poporul de dragul ţării.
Ceauşescu era dictator. Şi aşa de mare iubitor de Românie încât se identifica cu ea. Până la momentul în care ajunsese să creadă (şi cu ajutorul pupincuriştilor din jur) că România este el. Iar lumea aplauda puternic, prelungit şi scanda. Pentru că şi ei îi plăcea să facă asta.

Ceauşescu, dictator fără scrupule?

Alte voci spun că Nicolae Ceauişescu nu a fost decât un dictator comunist şi atât, care a profitat de o ţară înteragă, ba chiar a făcut-o un fel de moşie proprie, dispunând de ea cum dorea. Că era stăpânul absolut, că “ctitorea” cu o mână şi demola cu alta, că a sărăcit oamenii, că a făcut din ţară un aşa loc încât lumea îşi risca viaţa să plece cât mai iute şi mai departe. A, a impus cenzura şi cultul personalităţii.
Ceauşescu era, la origine ţăran, cu toate caracteristicile lui. Viaţa de partid nu i-a lezat prea mult fondul ancestral al mentalităţii rurale româneşti. O isteţime care nu are nimic comun cu deşteptăciunea “cultă”, un instinct de adaptare combinat cu viclenie, acel faimos şi românesc “a se descurca”, a te da bine cu cine trebuie pentru a îţi urma scopul. O dorinţă bolnavă şi românească şi ea de a se ajunge şi de a deveni cineva, apoi a uita (în cel mai fericit caz) sau chiar a-i blama pe cei care l-au ajutat. Şi odată ajuns sus sau doar ajuns, să se comporte ca un stăpân suprem şi a face totul pentru a rămâne acolo. Inclusiv măsuri anormale pentru libertatea omului. A şi o plăcere ca, de acolo de sus, să arate că e a toate priceput şi a da sfaturi indicaţii, chiar dacă era pe lângă subiect.
Ceauşescu a pornit de jos. De FOARTE jos. A avut chiar curajul de a activa într-o organizaţie ilegală şi antistatală. A făcut închisoare pentru credinţa lui comunistă. Deci nu era, cum să zic, un “figurant”, un “papagal”, unul care s-a întors după cum a bătut vântul. A fost Comunist cu “C” mare şi nu a renunţat la aceasta nici la momentul execuţiei lui (de către fraţii lui de partid, boală veche la extrem-stângişti) când a cântat “Internaţionala”.  Dar şi în partidul poporului trebuia să ştii să răzbeşti. Ceauşescu a reuşit asta în închisoare la Doftana, când i-a servit pe “marii” Partidului Comunist din România, colegi de detenţie cu el. Era normal să devii un “ales” atunci când ai “suferit” alături de nume ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Vasile Luca, sau Gheorghe Apostol. Nume care acum nu mai spun nimic, dar care în anii ’50 ridicau lumea în picioare şi generau urale şi aplauze sau dimpotrivă fiori de teamă. Astfel, CV-ul său de luptător, combinat cu “relaţiile” lui la nivel de conducere de partid, i-au creat o ascensiune nonstop, de la membru al comitetului Raional UTC din Sectorul “Negru” al Bucureştiului, la secretar general al Partidului Comunist Român şi primul preşedinte al României, ca stat. Marii comunişti stalinişti ai anilor ’50 l-au propulsat şi ţinut “în trend”. Asta nu l-a împiedicat pe Ceauşescu să îi marginalizeze după ce a ajuns la putere, sau să-i tragă pe linie moartă. La fel, lacrimile probabil chiar sincere la momentul când rostea discursul de adio la înmormântarea tov. Gheorghiu Dej, nu l-au împiedicat pe tov. Ceauşescu să lanseze după doar câţiva ani, în 1968, o campanie vehementă de “demascări” ale crimelor comise exact de către protectorii săi din vremea stalinistă, de parcă el ar fi fost plecat din ţară, nu membru de frunte în partidul care a luat deciziile incriminate. La fel, stalinismul şi sovietismul lui din perioada timpurie a regimului comunist nu l-au oprit să intre în conflict chiar cu Uniunea Sovietică atât în perioada invaziei Cehoslovaciei cât şi a “subţierii” comunismului prin perestroika lui Gorbaciov. Ceauşescu a participat, ca membru în structurile de decizie ale PMR-PCR, la aruncarea în puşcărie sau chiar execuţia unor persoane pe care, ulterior, le-a reabilitat chiar cu mare pompă. Toate acestea nu denotă nici cinste nici corectitudine, ci doar viclenie ancestrală şi capacitatea de a se orienta.  
Cert este că sub Ceauşescu, cu ştirea lui Ceauşescu sau la ordinul lui, au fost oameni care au suferit din cauza regimului lui şi a măsurilor de reducere la tăcere a contestatarilor lui.  Părintele George Calciu, Paul Goma, cazul Ursu şi alte cazuri, represiunea de la Braşov din 1987, criza de nervi de la Mangalia de după filmul “Faleze de nisip”, desfiinţarea Cenaclului Flacăra, cealaltă criză de nervi la adresa “videurili şi satelitili” care deja loveau în monopolul oficial media, arată că Ceauşescu nu era străin de mijloacele dure de represiune când se atenta la imaginea şi autoritatea lui. Aici adăugăm şi ceea s-a petrecut la Revoluţie, până în 22 şi ce au făcut fidelii săi înarmaţi după revoluţie, până la execuţie.
Da, Ceauşescu a fost un dictator. Da, era fără scrupule. Să ne amintim cum i-a “fraierit” pe bătrânii comunişti după moartea lui Dej, ca să-l aleagă secretar general al PMR, în detrimentul lui George Apostol, care era favoritul cursei.

   
Ceauşescu, iubit de popor? Da, până la un punct

Ceauşescu a fost iubit de popor. Aceasta până la un punct, când iubirea asta mare, ca orice amor furtunos şi cu scântei, începe să se fâsâie, să dea rateuri şi să se transforme în cea mai pură ură. Din diverse motive.
România, după peste 10 de ani de regim “popular” total nepopular impus cu forţa de aripa “veche”, internaţionalist-stalinistă a Partidului şi după o teroare intensivă şi extensivă pe toate planurile, a început, încă de pe la începitul anilor ’60, să se mai relaxeze. Cresc tot mai mult micile “deschideri” spre Vest. Prima “lovitură”, în sens pozitiv a fost dată încă din 1958, prin retragerea trupelor sovietice din România (chiar dacă armata română a rămas sovietizată multe decenii după aceea). Apoi hop, a urmat eliberarea deţinuţilor politici (câţi au mai scăpat vii şi neexterminaţi) de la 1963 încolo. Apoi, în 1965, apare noua “stea” a partidului: Nicolae Ceauşescu. Un om tânăr, mai tânăr decât figurile din tablourile plimbate la manifestaţii de 1 Mai şi 23 August (aşa cum era şi Petre Roman în 1990, nu?). Reformele se ţin lanţ. Regiunile şi raioanele după model sovietic devin judeţe, ca în vremurile “de dinainte”. Se rupe cu trecutul. Deschiderea spre Occident este tot mai mare, din toate punctele de vedere. Nivelul de trai a crescut mai ales în mediul urban, de la căsuţa cu cişmea la capătul străzii şi “privata” din fundul grădinii la apartamentele cu apă caldă-apă rece, lift, balcon şi încălzire centrală. Nu există şomaj, salariile sunt aşa concepute încât să fie mulţumitoare. Mai rămânea discriminarea clasică, cea dintre comunişti şi necomunişti, dar majoritatea erau cu Partidul, iar anticomunişti erau prea puţini ca să conteze ca opoziţie. Concediile la mare sau la munte nu erau doar pentru cei aleşi ci oricine putea să se relaxeze 12 zile, oriunde. Se putea chiar merge, (mai greu şi cu mii de pile) “dincolo”, adică în Vest, fără a fi automat acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii. Ceauşescu era deja un simpatic faţă de înspăimântătorii de dinaintea lui.
Punctul maxim al gloriei lui a fost pe 21 august 1968, când în faţa a 100.000 de români, Nicolae Ceauşescu a lansat un discurs uluitor pentru acea vreme şi pentru acel conetxt politic. Efectiv s-a răţoit, de la egal la egal, la URSS, fost far călăuzitor al comunismului românesc şi ex-mare soră de la răsărit, pe tema invaziei Cehoslovaciei reformiste a lui Dubcek. Atât noi românii, cât şi Occidentul, am dat pe spate de admiraţie atunci. Uralele de la mitingul legendar nu au fost nici puse pe bandă în megafoane (ca ulterior) nici nu au fost strigate de agitatori speciali, ci sosite din toată inima românilor sătui şi de ruşi şi de comunism. Lovitura de imagine a fost aşa mare încăt mulţi români, contestatari ai socialismului sau măcar nemulţumiţi în sinea lor, au făcut efectiv coadă pentru a se înscrie în PCR, pentru a primi o armă (doar membrii de partid aveau dreptul la aşa ceva) pe care să o folosească în lupta (“întregului popor”!) cu duşmanul din afară.
Amorul faţă de iubitul conducător care era chiar iubit conducător, care dădea mâna cu muncitorii fabricilor, ţăranii ogoarelor, care îmbrăţişa copii bucuroşi, care se bătea pe umeri cu tovarăşele femei şi avea cuvinte frumoase şi indicaţii preţioase pentru orice domeniu, nu a durat mult. Exact cât a durat şi libertatea socialist-liberală a noii Republici Socialiste România: trei ani. Până în 1971, când Ceauşescu face o vizită maraton în Mongolia, China, Coreea de Nord şi Vietnamul de Nord. Acolo observă cât de frumos este să fii adorat şi îi place. Acolo mai dă de o doctrină care i se potriveşte perfect: nord-coreana “ciu-ce” a tovarăşului Kim Ir Sen preşedintele şi zeitatea supremă a Republicii Democrate Populare Coreene. Doctrină care e perfectă pentru România ceauşistă, prin cele trei elemente componente ale sale: suveranitatea politică (adică nimeni nu îmi cere socoteală pentru ce fac în ţara MEA), independenţa economică (perfectă pentru a reduce cheltuielile şi a nu lăsa vreo superputere economică sau financiară să fie factori de decizie în ţara MEA) şi autonomie militară (adică o armată în slujba exclusiv a României Socialiste chiar dacă membră a unei alianţe militare: Pactul de la Varşovia). Tov.  secretar general al Partidului s-a întors în ţară plin de idei noi.  

Apoi nu a mai fost iubit de popor
   
Ideile acelea noi, materializate în aşa-zisele “Teze din iulie” (despre care am mai scris aici) pun stop României cea rebelă a blocului comunist, îndreptând-o spre o dictatură comunisto-stalinistă pe faţă. Ceauşescu nu putea să NU fie atras de cultul personalităţii ce l-a văzut în ţările comuniste asiatice şi a spus “dar de ce eu nu?”. Astfel, România a alunecat pe panta unui autocratism de zile mari.
Încă era bine, dar deja apăreau semne că binele ăla se cam subţiază. Partidul îşi băga nasul peste tot. Fabricile produceau de bubuia, se raportau producţii record. Dar calitativ, în multe cazuri, era tot mai prost de se ajunsese să se spună că se produce “lucru românesc”.  Agricultura dădea “blankuri” şi ea, în ciuda imaginilor cu combine aliniate simetric care adunau super-recolte de grâu şi a graficelor cu trenduri ascendente privind producţia la hectar. Ţăranii migrau în masă spre urban, ca să devină cum se spunea “ţăran de la oraş” iar agricultura se făcea cu muncitori (foştii ţărani), studenţi, elevi şi soldaţi.
Imaginea lui Ceauşescu cel Mare deja se răspândea nociv de mult pe toate căile, de la manualele şcolare la emisiunile de la televizor. Discursurile lui Ceauşescu erau tot mai dese şi tot mai lungi, ceea ce era plictisitor şi să ştii doar că ele există. Invers proporţional cu densitatea imaginii lui pe metru pătrat, Ceauşescu pierdea pe toate fronturile. Nici chiar mascarada cu întronarea lui ca primul preşedinte nu a ajutat la imaginea tot mai fărâmiţată a lui. Nici chiar interminabilele vizite în orice ţări, de la cele civilizate la cele mai amărâte din lumea a treia, nici premiile primite (sau plătite să i se dea) sau titlurile internaţionale, nu au ajutat ca Ceauşescu să urce în top. Toate defectele trecute cu vederea până acum, apar în proporţii copleşitoare: bâlbăiala peltică, modul gutural de a vorbi, “-li”-urile de la finalul unor cuvinte la plural. Datul din mână şi din mâini. “Cine-i mic, şi dă din mână şi-are 4 la română?”. Urechea care ieşea în evidenţă din tabloul oficial, alături de “pingelele” de pe cravata de pe acelaşi tablou. Promovarea tot mai insistentă a Elenei Ceauşescu, devenită din nimic, academician doctor inginer doctor honoris causa şi “savant de renume mondial”. Dar totuşi, acesta era abia începutul. Criza de combustibil, criza alimentară, magazinele tot mai goale, cultul exportului în detrimentul pieţei interne au dus la scăderea nivelului de trai şi trecerea de la o atitudine populară de ironie răutăcioasă tipic românească, la ură intensă. Raţionalizarea alimentelor şi a combustibilului, întreruperile de curent, gaze şi agent termic, reducerea programului TV la două ore pe zi au pus capac stării de nemulţumire a românilor. În zece ani, multiubitul şi stimatul era deja detestat la maximum şi se punea tot mai des  întrebarea disperată “da de ăsta nu mai scăpăm odată?”. Chiar şi înlocuirea lui cu fiul său, Nicu, ce a beneficiat de o profesionistă promovare a imaginii – băiat deschis, alături de popor, care primea în audienţe şi rezolva problemele pe loc, chefliu dar care, la o adică, oprea TIR-urile cu carne pentru export pentru a aproviziona Sibiul (aiurea!) unde era prim secretar, băiat deschis noului, nu ca tată-so, era socotită ca variantă izbăvitoare.
Ceauşescu a îmbătrânit urât, ca şi imaginea lui, care s-a scofâlcit, la propriu şi la figurat, pe an ce trecea. În decembrie 1989 majoritatea românilor îl doreau mort. Dorinţa li s-a îndeplinit. Acum îl regretă.
  
Ceauşescu a făcut o ţară?

Cumva, da. România aşa cum era nu a putut exista fără politica aceea intensivă de industrializare uneori bună, alteori rea, care a făcut din ţara aceasta producător, nu doar consumator, ca acum. Majoritatea oraşelor s-au dezvoltat datorită politicii de sistematizare (bună şi rea) a lui Ceauşescu. Apartamentele din Sibiu şi Cluj şi Bucureşti care acum se vând cu o avere, au fost construite sub semnul regimului Ceauşescu. Litoralul ca zonă turistică, a fost creaţia regimului Ceauşescu. Hidrocentrale şi alte centrale, drumuri naţionale, căi ferate electrificate, combinate, terenuri pustii redate agriculturii, reţeaua de irigaţii, chiar magazinele universale sau stadioanele, au fost realizate în timpul regimului Ceauşescu. Muzica, piesele de teatru, filmele, marii actori, au funcţionat atunci. Pe plan extern, România, aşa cum era ea, şi-a făcut un loc pe care apoi tot ea l-a stricat. Plata datoriei externe a fost o performanţă, oricum am întoarce-o. Politica de neamestec al altor state în treburile interne este şi ea o idee pozitivă, chiar dacă deranjantă. Nivelul de trai al românilor a crescut în anii ’60-70 faţă de perioadele anterioare, inclusiv perioada de prosteritate interbelică. Deci da, Ceauşescu “a făcut o ţară”. Că a făcut-o cu multe defecţiuni, că tot el a stricat-o, şi asta e adevărat.

Ceauşescu nu ştia adevărul pentru că i-l ascundeau “căţeii” din jurul lui?

Nicolae Ceauşescu nu ar fi putut deveni dictatorul care a fost fără susţinerea celor din jurul lui. Românul e, cu ceva excepţii, obişnuit să pupe în fund stăpâni, iar fără un stăpân, este pe nicăieri. De aceea caută veşnic un şef suprem iar când îl găseşte, din convingere sau doar ca să-i fie lui cald, îl adulează. A fost şi cazul lui Ceauşescu. Oamenii vroiau un despot luminat (cum spunea Iliescu în 1990, avea dreptate deşi îl înjuram), care să “ne dea”, care să “ne facă”, să indice, să sugereze, să ne lumineze cu indicaţii preţioase, pentru ca oamenii să muncească iar şefimea să ia decizii “în lumina” diverselor documente emise de mult iubitul şi stimatul. De aceea multe structuri economice au pierit: directorii comunişti rămaşi “pentru că pe cine altul să punem”, nu erau obişnuiţi să ia decizii individual, ci doar să execute deciziile altora.
Spre finalul “carierei” sale apărătorii lui Ceauşescu spuneau că nu el e vinovat de dezastrul din ţară, pentru că nu ştia nimic despre el, pentru că cei din anturaj, “căţeii” în limbaj popular, îi ascundeau toate problemele. Aceasta era adevărat într-o mare proporţie. Ştia Ceauşescu că super-CAP-urile acelea care rupeau lanţul la depăşirea planului, cu holde înalte, animale de colecţie şi ferme proaspăt văruite, erau special aranjate ca să le vadă el? Ştia că lumea era adusă cu japca la mitingurile lui? Ştia că magazinele alimentare şi pieţele se umpleau subit cu orice 
produs de super calitate, când el decidea să viziteze “unităţile de alimentaţie publică”? Ştia el că multe probleme îi erau ascunse doar de teama de a “nu-l supăra pe tovarăşul”? Ştia că e înconjurat de mai multe “centuri de fortificaţie care îi apărau de lumea reală?
La fel şi despre situaţia căderii “comunismului” aşa cum era la finele anilor 80, conform înţelegerilor la nivel înalt, i-a spus cineva că altfel nu se poate şi că să o lase mai moale că riscă prea mult? Nu. În fuga lui de după 22 decembrie 1989, Ceauşescu era complet în afara situaţiei: credea că ce a fost la Timişoara era doar o huligăneală, că oamenii muncii sunt alături de el şi-l vor apăra, iar răspunsurile lui date la parodia de proces din 25 decembrie confirmă aceasta.

Concluzia: paradoxal, dar Ceauşescu a fost “odiosul dictator”. Care, totuşi, “a făcut o ţară”, bună sau rea, funcţională sau umflată cu pompa.
*
Se spune încă despre Ceauşescu cum că, dacă ar fi dat drumul la mâncare în magazine şi program mai mult la TV, rămânea preşedinte până murea. La 35 de ani de la revoluţie, spun că aşa este. Românul e un comod, nu face revoluţii cu burta plină.