* Călin Baciu (n. 10 martie 1957) este bihorean de baştină, copilăria petrecând-o la bunicii din satul Tilecuş, comuna Tigleagd, de care-şi aduce aminte cu nostalgie: "Am fost un copil fericit, cu bunic şi cal, un sat perfect, cu o biserică purtând hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, toată de lemn, care mă făcea să gândesc dincolo de parfumul inocenţei mele. Vedeam flăcările sfinte cu ochii copilului. Nicio biserică nu se poate compara cu una cioplită din lemn…aura prin care vorbeşte Dumnezeu are altă consistenţă, copiIul găseşte altfel sânul esenţei în care a fost botezat/…/"A absolvit Institutul de Arte Plastice "Ion Andreescu" Cluj-Napoca, Secţia Sculptură şi-a fost profesor la Liceul de Artă Sibiu. În aceste zile puteţi să vizitaţi expoziţia vernisată la Galeria de Artă din Sibiu, având ca tematică-una dragă artistului plastic-calul: "Calul iubeşte sinceritatea, este spiritual, el înlătură durerea din hipotalamus. În prezenţa calului nimeni nu mai simte oboseala, temperatura corpului se autoreglează, somnul devine somn, insomnia dispare ca prin minune, dependenţa de depresie fuge cât vede cu ochii, emoţiile nu o mai iau razna şi autocontrolul se instalează, încrederea în sine revine…în prezenţa calului se modifică frecvenţa creierului, ... calul te face să nu arăţi aşa cum eşti/…/ Libertatea, şi cea artistică, ţi-o câştigi singur prin inteligenţă. Tot aşa, o lucrare devine independentă prin adevărul pe care îl conţine/…/"Expoziţia lui Călin Baciu merită văzută. * Când citeşti povestirile scriitorilor dintre cele două războaie despre viaţa şi petrecerile orăşenilor, te cuprinde o melancolie iremediabilă. Şi pe meleagurile ardelene erau localuri şi grădini/de vară cu renume, dar în Regat era boema adevărată. Noi, cei vechi, am mai "prins" Veneţia, Bolta rece, grădinile interioare de la Bulevard şi Împăratul Romanilor, câteva mai puţin pretenţioase de prin periferii, de unde nu lipseau ţiganii lăutari. În schimb, prin toate oraşele mari şi mici din Ţara Românească, simţeai mirosul de cărnuri la grătar şi mici de cum coborai din tren în gară. Chiar de erai ghiftuit, mirosurile te îmbiau la câţiva mici şi două,  trei halbe cu bere gulerată şi rece. Ospătarii aveau şorţuri şi cămăşi albe, veste şi pantaloni negri, erau ageri, răspundeau prompt la numele mic sau la poreclă. Muşteriii erau cam aceiaşi: scriitori lefteri, artişti în devenire, gazetari "pe teren", meseriaşi, ceva funcţionar inferiori… Viaţa nu era scumpă dacă nu erai simandicos. Gratargiii erau de meserie, din tată-n fiu, făceau jarul nu cu cărbune, ci cu lemn de car vechi, grătarul îl ungeau cu seu de viţel de la rinichi, iar când era încins puneau de toate: mititei bine aiţi, patricieni dolofani, ficat de gâscă învelit în hârtie cerată, cotlete de berbec de Dobrogea, costiţe de porc şi de bou, vrăbioare, fleici, muşchi, momiţe, fudulii… Se mânca şi se bea pe săturate, ziua în amiaza mare, la umbra deasă a copacilor bătrâni. Seara se aprindeau lampioanele, iar clientela se schimba. Veneau "profesioniştii", însoţiţi de dame, apăreau şi lăutarii. Pe grătare se punea altă marfă, mai de soi: hălci de nisetru şi păstrugă, pui îngrăşaţi, ciosvârte de berbecuţ, pulpe de curcan, piept de iepure sălbatic. Locul berii îl luau vinurile, cele de soi, mai scumpe, ori "ale casei" în ulcele de lut înflorat. Lumea ştia să se bucure de viaţă, încercând să uite de mizeriile cotidiene, de corupţie şi de războiul care bătea la uşă. Carpe diem, vorba strămoşilor...