E loc pentru aberații oricând, dar atunci când vine vorba de campania electorală, nicio gogomănie nu e prea mare, nu o înghesuie decența, așa că brașoava se poate lăfăi în spațiul public. Sintagma „salariul minim european” le sună multora plăcut în urechi, dându-le, poate, sentimentul că ar putea câștiga ca într-un stat civilizat. Cuantumul nu e cine știe ce, ambalajul, prezentarea, fiind cele ce îți iau ochii. Și mințile. Se vorbise inițial că acest salariu minim european (3700 de lei brut) va intra în vigoare din luna noiembrie. Însă logica electorală bate lipsa de logică economică, așa că premierul a anunțat trecerea la respectivul nivel de salarizare, începând cu luna iulie. Vestea e bună pentru beneficiarii acestui tip de remunerație, dar angajatorii încep să-și facă, pe bună dreptate, griji. 

E simplu să lansezi o promisiune de la pupitrul din spatele căruia arunci cu daruri otrăvite în stânga și în dreapta, lăsându-i pe angajatori să se descurce. După cum spuneam și cu alte ocazii, Guvernul nu sprijină cu absolut nimic această creștere, firească în contextul scumpirilor de nestăvilit. Măsurile economice menite să ajute mediul privat întârzie să apară, dar directivele împovărătoare cu parfum electoral sunt trasate cu precizie de lunetist. 

Pentru angajat, orice majorare e binevenită, doar că sunt angajatori care nu mai știu pe unde să scoată cămașa, entități pe care Executivul nu le sprijină, din punct de vedere fiscal, ba le sufocă, aruncându-le în spate reguli și biruri suplimentare. Omul de rând, bucuros că-i va crește  puțin salariul, e tentat să creadă că binefacerea vine de la stat, de la Guvern, o percepție falsă. Statul tratează mediul privat ca pe o vacă numai bună de muls, nu ca pe un partener. Multe dintre măsuri sunt luate pornindu-se parcă de la premisa că antreprenorul e un potențial infractor, ce trebuie monitorizat și fiscalizat drastic. Angajatorul e doar un executant al directivelor ce țintesc majorarea salariului minim, iar dacă nu poate face față acestei reglementări, devine un „chiabur”, un „asupritor”. Hmmm, parcă ne sună cunoscute aceste situații. Au un miros greu, vechi de câteva decenii, unul pe care mulți nu credeau că îl vor mai adulmeca în spațiul românesc. Calendarele se schimbă, cadrele se rotesc, apucăturile niciodată.