Un periplu recent prin Balcani mi-a trimis la podea câteva prejudecăți legate de țări precum Albania sau Bulgaria. Recunosc, mă gândeam la Albania ca la o țară cu drumuri mult mai proaste decât cele de la noi, o țară nesigură, unde oamenii nu vorbesc engleză, mă rog, la un fel de Vest sălbatic. Geografic vorbind, țărișoara asta nu e în vest și am constatat că nici sălbatică nu e. drumurile nu sunt mai proaste decât la noi, oameni sunt mai mult decât prietenoși, dornici să te ajute, mulți dintre ei o rup binișor în engleză și nu am avut niciun moment vreun sentiment de nesiguranță. La fel, Bulgaria, o țară despre care nu aveam prea multe cuvinte de laudă, m-a surprins cu drumurile ei mai bune decât cele de la noi, cu abundența de verdeață din Sofia și imaginea de țară care trage tare să se dezvolte. Avusesem înainte de a pleca unele discuții cu câțiva amici care mă luau peste picior spunându-mi că mă duc în lumea a treia. Erau și ei, la fel ca mine, tributarii unor prejudecăți pe care sper că le-am demontat cu buldozerul relatărilor de la întoarcere. După sentimentul acela plăcut de oaspete respectat pe care l-am avut în Albania, a urmat drumul înapoi și upercutul încasat imediat ce am pășit pe pământ românesc. Am trecut Dunărea din Bulgaria în România cu bacul pe la Bechet. Am plătit, cum era și normal, taxa pentru bac, iar după ce am coborât de pe platforma plutitoare am intrat pe un drum despre care puteam crede că a fost construit de romani și că de atunci nimeni nu s-a mai învrednicit să îl cârpească. Nici nu am apucat să mă obișnuiesc cu zdruncinăturile, că ne-a ținut calea o barieră. Nu știam că urmează o altă vămuire (puteți face orice joc de cuvinte). Despre ce era vorba? O taxă de port. Un port pe care nici nu îl observasem, nici nu îl folosisem, nici măcar nu mersesem la toaleta lui, dacă o fi avut așa ceva. 34 de lei costă ridicatul barierei. Și pentru că vorbeam de toaletă, am oprit la prima benzinărie din celebrul Dăbuleni, localitatea după graniță unde am văzut un loc pe care, nu știu de ce, l-am asociat cu un crâmpei de civilizație. Să vă spun cum arăta la toaletă? Mai bine nu, că poate ați mâncat și nu vreau să am pe conștiință vreo indigestie. M-am pus în pielea unor străini ce intră în România pe la Bechet, dând peste drumuri execrabile, o jecmăneală inexplicabilă cu pretenții de taxă de utilizare a portului și spații insalubre. Mi-am dat seama că în vreme ce noi privim cu aerul acela gratuit de superioritate către țări pe care le considerăm mult în urma noastră, acolo oamenii încearcă (și chiar reușesc) să evolueze. Noi, guralivi fără pereche, slugarnici în fața stăpânirii de orice fel, jucăm bătuta pe loc, bătându-ne joc de trecut și de viitor, îmbătându-ne cu apa rece ce refuză să fiarbă în alambicul suficienței.