Manipularea, știrile false, tâmpeniile propagate cu viteza luminii nu sunt specifice strict perioadei în care trăim, ele zburdând printre oameni, din vremuri vechi. Într-adevăr canalele de distribuție a intoxicărilor sunt mult diversificate azi în comparație cu situația de acum câteva decenii, însă esența manipulării și mizele ei sunt aceleași. Mi-aduc aminte că, după finala Cupei Campionilor Europeni pe care Steaua București a pierdut-o în 1989 cu 4-0 în fața echipei AC Milan, s-a deschis robinetul pe care au țâșnit scenarii fantasmagorice, demne de imaginația cineaștilor. Deși nu aveam telefoane mobile, rețele de socializare, platforme de comunicare electronică, a doua zi toată lumea emitea, cu multă siguranță, ipotezele de lucru ale unei conspirații căreia îi căzuseră victime steliștii și implicit România. Îmi aduc aminte de câțiva colegi de clasă care, a doua zi, adică imediat după înfrângere, explicau, ca niște veritabili martori ocular, cum li se băgaseră steliștilor pe sub ușa camerei de hotel, droguri, pentru a li se diminua capacitățile sportive. Și nu numai drogurile stătuseră la baza eșecului, ci și atacurile parapsihologilor, substanțele strecurate în mâncare și băutură, bașca sacoșele cu dolari aduse la hotel pentru ca zmeii steliști să se transforme în niște curci bete. Bineînțeles, toate tâmpeniile astea vehiculate de mai toată suflarea românească, de la țâncii de grădiniță, până la analiștii octogenari ce păzeau cu strășnicie banca din fața blocului sub care așternuseră un covor de coji de semințe mestecate în ritmul radiografiei evenimentelor, se răspândiseră cu repeziciune, semn că aparatul de propagandă trecuse la treabă imediat după fluierul final al partidei. Lucrurile erau mult mai simple. AC Milan era cea mai puternică echipă a Europei, beneficiind de o tripletă olandeză imbatabilă. Steaua București era o echipă bună, dar contextul politic și nu numai îi impuseseră anumite limite care s-au putut vedea în acea finală. Făcând o comparație între aberațiile propagate atunci și porcăriile deversate acum în spațiul public la fiece pas de propagandiști înregimentați sau nu politic, observăm că nu s-a schimbat mare lucru în 34 de ani. Ipoteza aberantă a unei obligativități a vaccinării semănată în rândul credulilor ce iau lumină de pe rețelele de socializare și de la televiziunile de știri măsluite, seamănă întrucâtva cu scenariile din vara lui 1989, când ba ai noștri fuseseră drogați pentru a li se încetini ritmul, ba adversarii ”prizaseră” întru creșterea capacităților fizice. În ambele cazuri informațiile cu miros greu de minciună sfruntată pot fi demontate prin apel la o logică elementară. E mai simplu să citești un text de lege oficial, decât să te uiți în gura unor scandalagii care vor să valorifice un sentiment de nesiguranță strecurat în sufletul românilor de unele situații discutabile din pandemie. Dar de aici până la a crede că cineva te poate obliga să te vaccinezi, așa, hodoronc – tronc, e ceva drum de străbătut pe autostrada absurdului. Numai că în mulți dintre noi s-a cuibărit obișnuința de a pleca urechea la bârfele de colț de stradă și nu de a citi cu simț de răspundere un document oficial.