S-a născut la 24 iunie 1909, în localitatea Sărata din judeţul Bistriţa-Năsăud. Părinţii săi – Pavel şi Domniţa N. Langa – erau ţărani fruntaşi, cu avere şi prestanţă în rândul sătenilor. I-a reprezentat, întot­deauna cu cinste, în numeroasele conflicte cu groful Lázár Imre sau contele Graur, stăpânii moşiilor din sat.
Pompei, cel dintâi născut, a fost destinat – ca în orice familie fruntaşă din lumea satului transilvan – învăţăturii.
Legat de numele său de botez (care aduce aminte de latinismul uşor exagerat al ardelenilor), mi-a povestit o întâmplare de-a dreptul nostimă. Ieşit la plimbare, într-o duminică a anului 1914, cu bunicul său, Vasile, i-a oprit un ţăran mai hâtru, care s-a adresat bunicului:
– "No, moş Vasile, ai nepot?"
– "Da, măi Niculae!"
– "Şi cum îl cheamă?"
– "Pompei!"
– "Hî, hî…, hî… bade Pompei!?"
– "Taci, mă prostule!" – a completat bunicul, "Pe ăsta îl face moşul popă!"
Şi moşul şi-a respectat promisiunea.
A urmat primele clase primare "la unguri", apoi s-a înfăptuit Unirea cea Mare şi le-a continuat în limba română cu dascălul său iubit, Ioan Manciu. De acum, drumul devenirii sale este acela urmat de majoritatea fiilor de ţărani din zona Năsăudului: internist la Liceul grăniceresc "George Coşbuc", apoi student al Academiei de teologie din Clujul Transilvaniei interbelice. Student eminent, tânărul năsăudean este, începând cu anul al III-lea, şef de clasă şi apoi şef de promoţie. Calităţile sale intelectuale, dublate de o judecată sănătoasă, hrănită de pământul mănos care i-a dat pe Coşbuc şi Rebreanu, atrag atenţia episcopului Iuliu Hossu, care îl numeşte – la terminarea facultăţii – secretarul său. Deşi este "desemnat pentru studii în străinătate", episcopul îl reţine la Cluj, spunându-i răspicat: "Nu te trimit în străinătate, pentru că am nevoie de frăţia ta în calitate de secretar episcopal şi prim-notar consistorial".
La nici şase ani de la absolvire, este numit preot la Parohia 1 Cluj şi la Catedrala "Schimbarea la Faţă", drept recunoaştere a calităţilor sale intelectuale, morale şi de bun organizator.
După Diktatul de la Viena, majoritatea preoţilor s-a refugiat dincoace de Dealu Feleacului. Conştiinţa sa îi spune însă că turma nu poate fi părăsită, că jurământul trebuie respectat. În 4 octombrie 1940 a fost, însă, arestat de hortyşti, bătut, schingiuit şi apoi expulzat la Curtici. De aici este preluat de autorităţile româneşti ale judeţului Arad, care îl repun în drepturi oferindu-i post de paroh în municipiul de pe Mureş. La numai câteva săptămâni, Mitropolia din Blaj (noiembrie 1940) l-a numit protopop onorar la Sibiu. De atunci, nu s-a mai dezlipit de Sibiu decât pentru a executa cei 10 ani de puşcărie, din cei 15 la câţi a fost condamnat de regimul comunist.
Refuzând să semneze trecerea la ortodoxie, este ridicat – în toamna lui 1948 – şi menţinut doi ani în stare de arest, fără să fie judecat. Eliberat în 1950, este arestat din nou în 1952 şi condamnat la patru ani de puşcărie. Motivul… nu l-a ştiut niciodată. La închisoare, a încercat să menţină suflul credinţei printre condamnaţi, fapt ce a condus la transformarea celor patru ani de temniţă în zece, din care "cinci la canal", iar cinci mai mult la neagra (singur în celulă, fără lumină). Au fost ani de chinuri, foame şi maltratări zilnice. Ţelul final – exterminarea cu orice preţ – era urmărit cu asiduitate, prin epuizarea fizică şi continua presiune morală. Providenţa a avut însă alte planuri. De la Gherla, unde îşi ispăşea "pedeapsa", a fost eliberat abia în august 1963.
La reîntoarcerea la Sibiu, unde-şi reia activitatea în clandestinitate, propria-i casă devine altar şi biserică pentru credincioşii greco-catolici care au rezistat presiunilor. Reuşeşte să intre în legătură cu episcopul Alexandru Todea, pe care-l vizita lunar "tot în alte locuri", pentru a-l informa în legătură cu starea Bisericii Unite. A trăit aproape 10 ani doar din ce îi trimiteau părinţii şi fratele de acasă, neavând nici o sursă de existenţă. În anii '70, un binevoitor, al cărui nume nu l-a cunoscut, l-a anunţat că, potrivit unul decret, orice puşcăriaş politic poate primi pensie. Şi de atunci a devenit pensionar de stat.
După decembrie 1989, când structurile Bisericii Unite cu Roma s-au reclădit, părintele Pompeiu Onofrei este repus în drepturi, devenind protopop vicar al Sibiului postrevoluţionar. Dar, greul abia acum începea! Dacă în perioada comunistă ştiai de cine să te fereşti, acum nici asta nu se mai ştie! Fraţii ortodocşi refuză să elibereze biserica şi protopopiatul greco-catolic, punând obroc pe panteonul uniţilor dintre brazi. Dar protopopul vicar al Sibiului nu disperă. A crezut până a închis ochii că Dumnezeu le va arăta fraţilor ortodocşi calea cea dreaptă, că îi va lumina şi vor înapoia ceea ce nu a fost niciodată al lor sau al înaintaşilor.
A ctitorit, după 1990, împreună cu succesorul său, preotul Nicolae Popa, Biserica "Adormirea Maicii Domnului de pe strada Berzelor", ridicată în curtea familiei Ana şi Ion Geleriu, care şi-au donat întreaga avere Bisericii greco-catolice Unite cu Roma. În 1998, surprinsă de începerea lucrărilor, Ana Geleriu l-a întrebat: "Părinte, cu ce să ridicăm o biserică dacă noi n-avem bani nici să plătim apa?!" Bătrânul protopop a răspuns liniştit: "Dragă Ană, orice bun creştin care trece pe aici şi vede că se ridică o sfântă biserică ajută măcar cu două cărămizi!" Până la urmă, cu sprijinul enoriaşilor şi din spornicul leu al văduvei, au reuşit să ridice şi să sfinţească, în anul 2000, o nouă biserică unită în municipiul Sibiu. S-a silit părintele Onofrei până în ultima clipă a vieţii să fie "cu mintea şi braţul, al Bisericii, şi – prin Biserică – al neamului românesc!"
Să ne aducem aminte mai des de asemenea personalităţi care s-au opus tăvălugului sovietic, nu
s-au aliniat ateismului adus în spaţiul românesc de ciuma roşie. Ei au făcut-o în numele mândriei naţionale, a neamului românesc de pe ambele versante ale Carpaţilor, care – prin asemenea exemple – şi-a menţi­nut coloana vertebrală dreaptă! Să-i comemorăm aşadar pe aceia care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară ori de câte ori contextul şi meandrele vieţii ne-o permit!

Ilie MOISE