Despre Nicu Covaci, întemeietorul celei mai mari trupe de rock românești și, îndrăznesc să spun, de pretutindeni (știu, sunt subiectiv, asta e), s-au spus multe: că era genial, perseverent, principial sau că ar fi fost arțăgos, arogant, conflictual. Numai cei deconectați de la realitate spun despre ei înșiși că sunt fără de cusur, așa că fiecare trebuie luat cu bune și rele, important e să valorificăm doar virtuțile unui om. 

Pentru generații, azi brunete sau încărunțite, Nicu Covaci a fost un model. Mulți au învățat de la el, direct sau indirect, să lupte pentru dreptatea lor, să nu plece fruntea, să spună „Nu!” atunci când credeau că nu e loc de „Da, să trăiți!”. 

Muzica Phoenix a fost, este și va fi mult mai mult decât un raft de albume: este manifest, leac sufletesc, bucurie și evadare. Nu e o întâmplare că azi trupa are fani cu vârste cuprinse între 10 ani și 80 plus, fără contribuția steroizilor de marketing. 

În aceste zile, când Nicu Covaci a devenit subiect de știri pentru că a părăsit această lume, brusc, mulți și-au reamintit că a existat. O dureroasă și repetitivă revelație, postmortem, pe care am întâlnit-o și în cazul altor artiști. S-a vorbit prea puțin despre el în timpul vieții, s-a amintit într-o doară că nu a fost primit în Uniunea Compozitorilor, din motive de orgolii și birocrație. Asta e România: își răsfață cârnățarii și nulitățile, punându-și în umbră oamenii care și-au îmbogățit sufletește semenii. Ingratitudinea a fost și rămâne o constantă în societatea românească, la fel ca ignoranța. 

Ascult Phoenix de prin clasa a VI-a și nu cred că a trecut o zi fără să îmi fi mângâiat timpanele „Nunta”, „Mica țiganiadă”, „Fată verde” sau „Delfinul, dulce dulful nostru”. Recunosc, pe măsură ce spiritul Phoenix mi-a intrat în sânge, e posibil să mă fi pricopsit și cu arțăgoșenia aceea descoperită în povestirile lui Nicu Covaci și, ulterior, direct în întâlnirile cu el. Dar nu vorbim despre țâfne, ci doar despre reacții de revoltă în fața nedreptății, imposturii și a altor beteșuguri de caracter. Spun astea pentru a pune în lumină rolul pe care fenomenul Phoenix l-a avut în societatea românească, pentru că el și-a lăsat amprenta asupra multora, oameni care au înțeles tâlcul poveștii cu pasărea mitologică. 

S-au spus în aceste zile vorbe mari despre Nicu Covaci, unele inspirate, alte tributare unor șabloane scoase pe tarabă la ceas funerar. Dincolo de toate mesajele de bun rămas, Nicu Covaci și Phoenix s-au risipit în ființa multora dintre noi, ca un dar de preț, ajutându-ne să renaștem ori de câte ori murim câte puțin.