Poate că mulți își mai amintesc replicile spumoase din filmul „Secretul lui Bachus”, producție în care-i putem revedea pe mulți dintre marii actori ai scenei românești, artiști cum, din păcate, avem tot mai puțini în zilele noastre. Realizarea filmului a plecat de la un caz real, al unui comerciant care produsese un prejudiciu record pentru acele vremuri, estimat la 4,5 milioane de dolari. Tipul a fost condamnat la moarte și s-a făcut mare vâlvă, atunci, pe marginea acelui caz.

Mi-am amintit de această poveste, văzând un promo la o emisiune unde avea să se discute despre marele escroc al „Epocii de aur”. Reamintindu-mi valoarea prejudiciului pentru care Gheorghe Ștefănescu (acesta era numele real al lui „nea Bachus”) a fost condamnat la moarte, m-am simțit înghiontit  de un sentiment straniu, constând într-un amestec de amuzament și revoltă. M-am întrebat ce și-or fi spus combinatorii din politica românească și afaceriștii conectați la scuturile lor, auzind că, în urmă cu aproape cinci decenii cineva a fost împușcat pentru o țeapă de 4,5 milioane de dolari.

Fără doar și poate, pentru mulți dintre șmecherii căpătuiți după Revoluție, această sumă reprezintă un mărunțiș, iar pentru Ștefănescu ei nu pot avea decât sincere sentimente de compasiune. Bachus e un „confrate” condamnat la moarte pentru banii pe care ei, combinatorii zilelor noastre i-ar putea sparge în câteva concedii petrecute alături de dudui costisitoare și vreo cinci sesiuni de „shopping” în Dubai. Cât despre fapte, ciorditul din cămara statului a ajuns o practică aproape oficială, unanim asumată.

Cum s-or fi distrând cei ce au ajuns milionari peste noapte, pe căi nu tocmai ortodoxe, când își aduc aminte de cazul care a dus la realizarea unui film? Câte filme de acest fel ar fi trebuit turnate după 1989? Poate că insul care boteza vinul și reușise să facă o avere greu de imaginat pentru acele vremuri a uimit România, însă azi el e perceput, de mulți, ca un găinar de rând, un tip chiar simpatic, pedepsit mult prea aspru. Felul în care societatea s-a raportat atunci la „nea Bachus” și clemența de care dăm dovadă azi, privind odiseea lui, reprezintă, de fapt, evoluția tunurilor date în România și intrarea marilor țepari în conștiința colectivă, drept personaje comune.