File de calendar, Săptămâna 40 a anului 2022

Cuvântul Părintelui Ar­senie: "Subsemnatul m-am născut în 1910, 29 septembrie, în Vata de Sus, judeţul Hunedoara. şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad ,acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită încli­naţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă, am o carte a lui Immanuel Kant: "Religia în limitele raţiunii", iscălită "Boca Zian cl. IV lic".

La intrarea în cursul su­perior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fii-său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul, ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: mate­maticile, fizica, religia, de­se­nul şi muzica. Termi­nând liceul şi luând baca­laureatul la prima prezen­tare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă avem avere şi garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni, ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contem­plativă, sau speculativă, şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

 În cursul teologiei mi-am vândut casa părin­tească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut nici un ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul facultăţii mi se lămurea frumuseţea chipului vie­ţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejiul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără de mine şi cât mai fără cores­pondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nicio cunoştinţă cu fete. Ceea
ce n-am reuşit întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze Teolo­gia, şi m-am pomenit cu vreo câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teo­logiei, deşi făceam parte şi din "Reuniunea de muzică Gh.Dima" din Sibiu, de sub dirijorul N.Oancea, şi care era mixtă. Aveam "proble­ma" voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a dife­ritelor religii superioare, ca să văz; prin proprie expe­rienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văz dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa şi controlul con­ştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajuta la aceste adânciri şi studiile pe care le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucu­reşti, pentru studii orien­talistice. Iar partea de studii le tipărea în Revista de filozofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă inte­resau să le aflu şi să le pro­bez în vederea călu­găriei. Mă abţineam de la "voia în oraş", ci stam în curtea şcoalei cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata  grija asta-şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.

De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indi­ferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare nu exterioare. Vorbăria mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc mi
l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevo­inţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.

Teza de licenţă în Aca­demia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul "Încercări asupra vieţii duhovniceşti". Terminam teologia prin 1933.

În vacanţe mă ocupam cu pictura.Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta,m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe Dl. Francisc Sirata, Costin Petrescu şi Fr.Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti care mă supă­rau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profe­sorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitate să-şi ţină cursul. Abia aici m-am lovit de mişcările politice studenţesti şi care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcările studenţeşti n-am intrat nici de fapt nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era consi­derată în cadrul Universi­tăţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la bele-arte ne tratau ca fiind în afara de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studen­ţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.

Vremea în Bucureşti

Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat ,ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nicio pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legio­nari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea cu totul şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copi­lărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un Înger păzitor).

Studiam foarte mult. Tim­pul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat ca odată plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a Sfân­tului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii  mele de a intra în călugărie.

În vremea aceea, miş­carea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un inde­pendent de politic nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea par­ticipare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţii, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până în trotuarul străzii "Calea Griviţei" pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi . Atâta tot.

Colegi de şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vul­pescu; ăsta era comunist, purta cravata roşie, însă discuţii n-am avut îm­preună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ithoc Steinberg, eram prieteni. Îi spuneam câteo­dată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belle-artele cu bine, am făcut anul de practică la o Biserică din Bixadul Oltului, care era zugrăvit în frescă, îm­preună cu profesorul meu Costin Petrescu.

Îndată după terminarea acelui an de practică, ce însă a fost mai scurt, am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călu­găria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cer­cetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu neavând absolut nimic la activ am obţinut paşa­port de călătorie: în Europa "sans Russie" ,de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne, român şi grec ,precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către de­să­vârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 Iunie 1938. Ţin minte data aceea, că intrând în ţară pe la Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur "cicanca", şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În vinerea Izvorului  după Paştele anului 1939, am fost tuns în călugărie pri­mind numele Arsenie.Un an m-am ocupat cu gos­podărie, eram primul şi singurul călugăr la mâ­năs­tirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus judeţul Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mânăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie unul: Părintele Serafim Popes­cu. L-am rugat pe el să pri­mească preoţia, eu simţin­du-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mânăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre neca­zurile lor. Aici m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau a păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiu­nea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dum­nezeu ce e a lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţă­tură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: Iubirea lui Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată,care face cu putinţă reîntoarcerea noas­tră, a împlinitorilor, ia­răşi în Împărăţia de obâr­şie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri, deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubi­rea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.".

Autobiografia părintelui a fost dată la Rm. Vâlcea, în 17.07.1945, la prima ares­tare de către Securitate.

Preot Nicolae Streza