În urmă cu 33 de ani în centrul Bucureștiului primitivismul supura dintr-o societate debusolată și încrâncenată. Minerii chemați de tovarășul Ion Iliescu să facă ordine în Piața Universității, să transforme ”golanii” care protestau în panseluțe, aveau să dea un șut în fund României, trimițând-o între țările din lumea a treia, cu toate că, teoretic, la noi mijiseră zorii democrației. Că printre mineri se amestecaseră și cadre de nădejde pricepute într-ale manipulării și diversiunii, e altă poveste. În aparență, lăsasem în urmă o perioadă neagră, dar ne comportam tot ca niște sălbatici. Cu reflexul de a propti cizma plină de noroi în gura oricui avea altă părere, majoritatea conaționalilor care își exprimaseră pofta electorală în 20 mai 1990, detestau manifestările democratice ale protestatarilor ce se opuneau regimului lui nea Nelu, Petrică și restul feseniștilor. România era încă tributară manifestărilor bolșevice, prăpădul făcut de ortaci în Capitală contrastând cu ideea de stat democratic. Bâta, pumnul și cizma de cauciuc au ”restabilit ordinea” între 13-15 iunie, iar călduroasele mulțumiri adresate la finalul săvârșirii lucrăturii de tovarășul Iliescu au pecetluit soarta imaginii României. Nu fuseseră de ajuns ciomăgelile de ev mediu ale minerilor, era nevoie și de încununarea oficială a acelei mizerii prin cauționarea crimelor de însuși președintele țării ce își agăța de celebru-i zâmbet o salbă de mulțumiri penibile rostite în limbajul de lemn al comunistului notoriu. Au trecut de atunci 33 de ani și avem impresia că am depășit spiritul întunecat al acelor vremuri. Chiar dacă azi am înlocuit bâta cu telefonul în care avem descărcate aplicații ce permit defulări de tot felul, esența comportamentului primitiv nu e cu mult diferită. Intoleranța față de cei ce provin din alte locuri, medii, față de cei ce gândesc/simt diferit are aceleași dimensiuni ca în 1990. Într-adevăr, azi minerii nu îi mai fugăresc pe ”dușmanii poporului” pe stradă, atingându-le ceafa cu bâta noduroasă, ci sunt utilizați parii invectivelor ce inundă nesfârșitele câmpii ale tărâmului virtual. În 33 de ani n-am învățat mare lucru din ceea ce e o caracteristică fundamentală a umanității, toleranța. Am rămas la fel de reducționiști, rigizi, colerici, intoleranți, obtuzi, ca în 1990, când aplaudam isprăvile minerilor și credeam că dreptatea se înfăptuiește cu ciomagul. Dacă ne întrebăm azi cât de departe suntem de acele scene și mentalități oribile, sănătos ar fi să conștientizăm că nu ne-am îndepărtat prea mult de ele în esență. S-a mai schimbat câte ceva pe la formă, dar fondul nu e mult diferit. Limba și degetele ce varsă ură prin tastaturi funcționează aidoma ciomegelor dibaci mânuite de mineri, în urmă cu mai bine de trei decenii.