R: Tema propusă d-nei conf. univ. dr. Anca Sîrghie este: Marin Preda – un clasic modern al prozei româneşti. Cine a fost Marin Preda – scriitorul şi omul?

A.S.: Primul scriitor român care poate fi comparat cu Tolstoi prin forţa sa artistică de cuprindere a adevărului vieţii şi prin redarea omenescului este Marin Preda. Prozatorul s-a născut la 5 august 1922 în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman într-o familie de ţărani, care s-au constituit drept cel dintâi model literar al său. Absolvent al Școlii normale din Bucureşti în 1941, Marin Preda va debuta un an mai târziu în ziarul „Timpul“ cu schiţa Pârlitu. Volumul de debut Întâlnirea din Pământuri, 1948, impresionant prin scenele de erupţie instinctuală halucinantă, specifică lumii aspre a satului arhaic, este urmat în 1952 de nuvela Desfăşurarea, dedicată ţăranului perioadei comuniste. În 1955, scriitorul publică o creaţie fundamentală a prozei româneşti, prin care Marin Preda se şi impune definitiv, romanul de inspiraţie rurală Moromeţii, volumul I, urmat după 12 ani de volumul II, scris într-o altă tehnică, spre a reprezenta periplul ţăranului român în epoca socialismului. Urmează Intrusul, 1968, Risipitorii, 1969, Marele singuratic, 1972 şi Delirul, 1975, cu investigarea altor medii, ca cel citadin, industrial, intelectual şi artistic, dar aceste romane sunt inegale valoric. Scriitorul atrage atenţia publicului din nou în 1971 prin cutezătoarele eseuri din Imposibila întoarcere, volum apreciat la postul de radio Europa liberă. Demne de semnalat sunt și Convorbiri cu Marin Preda, realizate de Florin Mugur în 1973, şi cartea Viaţa ca o pradă, 1977, în care este expusă opinia sa despre viaţa şi arta contemporană. Romanul în 3 volume Cel mai iubit dintre pământeni va fi publicat în 1980, anul morţii prozatorului. Dimensiunea epopeică a cuprinderii unei întregi societăţi este dublată de puterea unei analize balzaciene în prezentare, fără ca scriitorul român să preia şi tehnica autorului Iluziilor pierdute. Îl socotim prin valoarea operei sale un clasic al prozei românești moderne.

R.: Cum l-aţi cunoscut pe Marin Preda?

A.S.: I-am cunoscut opera pe măsură ce ea a fost publicată, citind volum după volum la aproape fiecare apariţie. Când ne-am întâlnit în toamna lui 1979 la Sibiu, unde Marin Preda venise pentru o adunare a Uniunii Scriitorilor, am avut sentimentul unei necesare recunoaşteri. Chipul omului mărunt ca statură era dominat de ochelarii cu multe dioptrii, iar obrazul îi era parcă făinit, în relieful său nişte negi se lăfăiau proeminenţi, atestând o suferinţă. Aşadar, acesta era „maestrul“. Toţi interlocutorii îi arătau o consideraţie deosebită. Reconstituind primul moment când ne-am aflat faţă în faţă, îmi amintesc că din partea revistei „Transilvania“ Mircea Tomuş m-a prezentat scriitorului, cu rugămintea ca Marin Preda să-mi dea un interviu. Emoţia mea a constat în bucuria de a dialoga în tihna specifică unui interviu despre personajele sale, pe care eu de atâţia ani le prezentam cu însufleţire, ca profesoară, liceenilor mei. Era şi o rară şansă de a afla ce proiecte literare avea Marin Preda într-o toamnă rodnică a creaţiei. Nu bănuiam în acele momente că nu va mai urma nicio altă toamnă creatoare în existenţa lui. Pentru că scriitorul a acceptat, după o precizare a condiţiilor financiare pe care maestrul le impunea revistei, ne-am întâlnit şi i-am citit cele 10 întrebări, pregătite cu multă preocupare. L-am văzut mulţumit să le accepte pe absolut toate, după fiecare precizarea lui fiind: „Şi la aceasta răspund…“ Am început să notez cu hărnicie ceea ce povestea el pe marginea primelor întrebări din lista mea. Prezent la întrevederea aceasta, medicul Claudiu Tănăsescu mi-a făcut, la un moment dat, un semn discret că, de fapt, după o zi grea, Marin Preda era foarte obosit. Băuse mult în ziua aceea cu prietenii întâlniţi la Sibiu. Am sesizat şi eu indispoziţia sa şi am acceptat să continuăm dialogul după lectura unui nou roman ce urma să apară în primăvara anului 1980. Era vorba despre Cel mai iubit dintre pământeni. Scriitorul a mai părut încă o dată surprins, când i-am spus că citisem un fragment din acel roman, abia anunţat în “România literară”. Ne-am dat întâlnire la Editura „Cartea Românească“ la Bucureşti unde m-am prezentat, dar nici acolo situaţia n-a fost favorabilă continuării interviului. Am mai vorbit de câteva ori la telefon. În mod evident scriitorul avea plăcerea conversaţiei şi discuta adesea despre Ilie Moromete ca despre un om viu, alăturat nouă. O dată îmi chiar ceruse insistent să-i spun prin ce se deosebeşte Ilie de ţăranii ardeleni, pe care în fugitivele şi atât de puţinele lui treceri prin Transilvania nu-i cunoştea destul, dar ar fi vrut să scrie despre ei.

Prin aprilie 1980, fără să ştiu că aceea va fi ultima noastră conversaţie telefonică, exact cu două săptămâni înainte de moartea sa intempestivă, am purtat un dialog mai lung despre volumul II la Delirul, care era în plin şantier, despre receptarea critică a capodoperei sale Cel mai iubit dintre pământeni, cartea de la care autorul „aştepta mult“. Speranţa lui era deplin îndreptăţită. La un moment dat şi-a dat seama cât durase conversaţia şi m-a întrebat dacă vorbesc de la telefonul meu de acasă. Când am confirmat, a exclamat cu nelinişte: „Înseamnă că ţi-ai dat un salariu întreg.“ I-am spus că mai important decât banii consider că este interviul nostru neterminat în anul precedent la Sibiu. M-a asigurat cu seninătate că „interviul va fi foarte frumos“, pentru că i-am pus întrebări inteligente şi va răspunde la toate întrebările care mai rămăseseră neatinse în discuţia noastră de la Sibiu. N-a fost să fie aşa!

După moartea scriitorului, am primit la Sibiu vizita unui colonel bucureştean de la Criminalistică. El dorea să ştie dacă Preda nu s-a plâns cumva de vreo ameninţare din partea sovieticilor, întrucât, între altele, se vehicula ipoteza că moartea scriitorului ar fi fost provocată de cei nemulţumiţi de curajul lui de a reprezenta în ultima carte dialogul dintre Gh. Gh. Dej şi Stalin la Kremlin. Ceea ce descoperise chiar criminalistul respectiv, pe baza fişelor de lectură ale scriitorului, era faptul că Preda respectase întru totul adevărul, bazat pe documente de arhivă. Ca atare, nu era nici-un motiv de răzbunare politică. Am continuat să predau elevilor şi studenţilor mei opera lui Marin Preda, dar poate cu o altă stare sufletească, iar interviul neterminat a apărut în presa literară, însoţit de numeroasele poze originale primite de la autor.

R.: De ce consideraţi că Marin Preda este declarat un scriitor canonic?

A.S.: Ilustrând proza realistă de tip tradiţional sub raport tematic, Marin Preda este canonic, pentru că s-a deosebit esenţial de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu şi de alţi scriitori, impunând un nou gen de ţăran nu numai prin atitudinea faţă de pământ, ci prin însăşi concepţia sa de viaţă şi, ca atare, prin modul comportării. În Moromeţii, spre deosebire de Ion din capodopera rebreniană, Ilie Moromete este un ţăran înzestrat cu spirit meditativ, analitic şi satiric, o fiinţă dornică să înţeleagă mersul istoriei. El este uimit să constate că timpul uzurpa tocmai condiţia sa, respectiv idealul secular în care şi el credea. La Ilie Moromete disimularea, care culminează în scena vizitei perceptorilor porniţi prin sat să strângă fonciirea, nu este numai o reacţie defensivă, ci devine o a doua natură, un mod propriu de manifestare, care între cei apropiaţi îl face ciudat, sucit, cu toane. Marin Preda este un clasic al prozei române moderne pentru că a asimilat lecţia marilor romancieri ai literaturii universale, de la Balzac, Tolstoi și Dostoievski, la Camus și Faulkner, reușind să impună o viziune artistică nouă. A creat o tipologie inedită, în fruntea căreia stă Ilie Moromete, ţăranul -filosof.

–R.: Vă rog să dezvoltaţi această idee surprinzătoare. În ce constă ineditul protagonistului?

A.S.: Deşi are o vie curiozitate intelectuală şi este constructiv sub raportul proiectelor, ironia caustică şi hedonismul cu care abordează evenimentele agrare ale anului,- acestea culminând cu secerişul – îl fac pe Ilie Moromete neînţeles, aşa cum este şi portretizat de Dim Vasilescu într-o mică statuetă, păstrată în atelierul său. El nu poate asimila ideea că producţia agricolă trebuie să fie privită ca o marfă. Mai exact, i se părea aberant mecanismul compus din lucrul la câmp care să producă cereale, vânzarea lor, ce folosea pentru plata impozitelor şi a datoriilor la bancă, astfel ca apoi totul să fie luat de la capăt. Ilie socotea iraţională o asemenea ciclicitate. În felul său particular, Ilie cercetează cu perspicacitate acest mecanism, îl experimentează, explicându-l chiar şi feciorilor. În mod concret, el îl refuză, sustrăgându-se de la efortul muncii sub fierbânţeala caniculară a soarelui la seceriş sau neacceptând să continue drumul început cu Tudor Bălosu pentru a vinde mai rentabil produsele agricole, atunci când a considerat că poate ajuta printr-un gest de omenie o femeie necăjită. Zvonul că tatăl lor a făcut o afacere mai puţin rentabilă, în comparaţie cu vecinul chiabur, îi atrage reproşul băieţilor, pe care Ilie nu ezită să-i trimită cu bucate spre satele de la munte, din dorinţa de a-i familiariza cu acest gen de activitate comercială, chiar dacă era convins că ei vor obţine rezultate mai slabe decât el. Ceea ce-l interesa pe Ilie era, așadar, nu beneficiul, ci formarea băieţilor săi ca gospodari. Politica devine în accepţia lui Ilie Moromete obiectul unei inedite „comedii verbale“, prin care autorul ilustrează radicalizarea conştiinţei ţărăneşti. Mai târziu, controversa dintre el şi Nicolae, mezinul familiei, revenit în sat ca activist de partid, trimis ca să pledeze pentru „noul umanism“ (din volumul II al romanului), este simptomatică pentru mutaţiile pe care le producea ideologia socialistă în viaţa satului. Marin Preda creează o nouă „comedie umană“ şi disecă procesul de pauperizare a ţăranului mijlocaş în perioada atât de prosperă, aparent, a regalităţii din România interbelică.

R.: Ce alte elemente mai asigură romanului valoare inedită și nota de modernitate ?

A.S.: Satul este conceput după structura unei cetăţi, având –conform opiniei lui Al Paleologu- modelul „fără îndoială al Atenei.“ Noutatea este şi una de factura stilistică, precum şi cea de tehnică şi de temporalitate a romanului. Deşi acţiunea este în debut plasată într-un timp senin „răbdător cu oamenii“ şi fără seisme sociale îngrijorătoare, în mod paradoxal tăvălugul istoriei va produce efecte fulgerătoare în sensul uzurpării însuşi destinului milenar al ţărănimii, ca o clasă tradiţională. Fiii lui Ilie Moromete nu mai sunt ţărani. În primul volum al romanului Moromeţii, Achim, Nilă şi Paraschiv sunt reprezentanţii unei tinere generaţii, care nu dovedeşte nici puterea de interpretare a realităţii, nici tăria morală de a impune o atitudine şi o orientare proprie, ca a tatălui lor. De aceea, ei aleg calea jalnică a fugii frauduloase din familia tatălui lor şi chiar din lumea satului, acceptând compromisul unor ocupaţii marginale la Bucureşti. În noul context socialist, dispăruse acel „Areopag“ al înţelepţilor satului, sfat la care Ilie se prezenta numai dacă înţelegea că are cu cine discuta. El a trăit drama paternităţii ultragiate, suferinţa lui fiind nu doar materială, ci mai ales una morală. Cea mai gravă pierdere este cea a liniştii superioare cu care el privea lumea ca pe un spectacol. De aceea, Moromete a fost socotit de critica literară un Esop al spaţiului balcanico-dunărean.

R: Știm ce sfârșit violent i-a asigurat Rebreanu ţăranului ahtiat după avere. Cum înţelege Marin Preda să încheie destinul lui Ilie Moromete și ce semnificaţie poartă acel sfârșit?

A.S.: Despărţit de Catrina, soţia care l-a părăsit, Ilie nu-şi mai face în anii socialismului prieteni adevăraţi între sătenii care se ridică acum. El îşi pierde cu totul strălucirea și prestanţa. Spre finele vieţii sale, ieşit în ploaie, el se adresează lui Bâznaie, reproşându-i, într-un monolog semnificativ, inconştienţa cu care afirmase că ţărănimea este o clasă socială condamnată de istorie. Ultimele cuvinte rostite doctorului şi reţinute de Ilinca, fiica lui, au fost: „eu totdeauna am dus o viaţă independentă!“ Romanul sfârşeşte în mod simbolic cu moartea personajului principal, a cărui îmbătrânire şi însingurare este descrisă în volumul II al romanului, care este sub raport tematic chiar mai bogat ca cel dintâi. De aceea, el trebuie recomandat pentru lectură atentă. Astfel se va urmări declinul protagonistului care nu-şi mai păstrează rolul de lider de opinie, fără de care altădată nu începeau în Poiana lui Iocan discuţiile presărate cu ironii despre viaţa politică a ţării, aşa cum aceasta era prezentată în presa momentului. În mod cert, scriitorul a făcut din Siliştea Gumeşti o adevărată imago-mundi a prozei românești, reluată în Marele singuratic şi în Delirul. Concluzionând, Ilie întruchipează tema centrală a romanului, cea a independenţei morale a omului care înfruntă fatalitatea istoriei, acum când satul de tip tradiţional arhaic intră într-un proces alert de destrămare şi de restructurare. Ilie nu acceptă să fie socotit „ultimul ţăran al istoriei“, iar idealul său era cu totul deosebit de cel al lui Ion, cumulardul de pământuri din capodopera lui L. Rebreanu, cu un titlu omolog. Motivul obţinerii pământului figurează în romanul Moromeţii numai ca temă secundară, prin conflictul dintre Birică şi Bălosu, tatăl Polinei, care îşi dezmoşteneşte fiica pentru că se măritase cu un bărbat sărac. Nu trebuie omis faptul că Marin Preda a valorificat tehnica amplificării unui portret, urmărind metamorfozele biologice şi spirituale ale personajului principal, căruia de-a lungul romanului i-a trasat alte noi tuşe de culoare. Ilie este individualizat prin nervul replicii, adesea polemice, iar viziunea autorului este una scenică. Sub raport stilistic, se valorifică novator stilul indirect liber. Aşadar, Ilie este întruchiparea unei anumite lentile prin care este privită existenţa, pe care începând de la Preda o putem numi “moromeţianism”. Acesta este definit ca o capacitate de a privi cu înfiorare transcendentă realitatea socială, cu datele ei pragmatice, dispreţuite în numele unei inteligenţe şi a unei superiorităţi a imaginaţiei. Demonstraţia autorului este tocmai aceea a amendării moromeţianismului ca anacronic în calea tăvălugului istoriei.

R.: Ce alt personaj din roman consideraţi că are o semnificaţie deosebită ?

A.S.: Pentru că Marin Preda a fost un mare creator de oameni, tipologia sa având unele elemente inedite, se poate aborda şi un alt personaj, Nicolae, mezinul familiei Moromete. Analistul cel mai talentat al prozei româneşti contemporane, Marin Preda are intuiţia notaţiei de detaliu, exploatată atunci când îi trasează mezinului familiei traiectoria de la băiatul chinuit de Bisisica, oaia nărăvaşă, şi până la ipostaza activistului de partid, cum a fost nevoit să devină, chiar fără a împărtăși convingeri comuniste. Dintr-o consemnare a vieţii rurale imperturbabile, cum părea romanul la început, Moromeţii devine oglinda unui seism care zguduie din temelii satul. În lumea rurală, noua eră comunistă a răsturnat vechile temelii, a aruncat la periferie pe gospodarii de frunte, înlocuiţi cu oamenii de la margini, cei ce fuseseră dispreţuiţi pentru lenea, nepriceperea şi sărăcia lor. Scenele de intensă mişcare dramatică se proiectează cu încetinitorul în volumul II, unde configuraţia umană a satului este schimbată acum când primarii au fost înlocuiţi de către celula de partid comunist instalată, iar Nicolae reapare în Siliştea Gumeşti ca instructor al comitetului raional de partid comunist din Pălămida. Aria de cuprindere este panoramică. Munca de lămurire se duce de către comunişti printre ţărani, cărora li se cere să înţeleagă rostul cotelor puse pe produsele agricole, al arestării chiaburilor, duşmanii poporului, etc. Veridicitatea imaginii satului românesc contemporan, aşa cum ea a fost creată de Marin Preda, nu are precedent şi nici concurent în proza noastră naţională. Privite cu o anumită brutalitate de către scriitor, imperativele istoriei în perioada stalinismului comunist strivesc voinţa şi idealurile ţăranului român conservator, iar moartea lui Ilie din final este una simbolică pentru experienţa donquijotismului închiderii într-o credinţă, cea în rezistenţa formulei sale de viaţă. Iată de ce Ovid Crohmălniceanu definea Moromeţii ca „romanul destrămării unui mit“. Este vorba nu numai de o carte dramatică, ci şi de una polemică şi problematizantă. În comparaţie cu Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, la care satul arhaic era senin, Marin Preda a prezentat dinamic o comunitate rurală cuprinsă de un proces ireversibil.

R: Atât eu, cât şi cititorii, mulţumim d-nei profesor Anca Sîrghie pentru atenţia cu care ne-a oferit răspunsuri nuanţate la problemele ridicate! Alexandru Braşovean vă doreşte tuturor să aveţi parte de tot ceea ce v-aţi propus!

( Interviu realizat de prof. Alexandru Brașovean la Sibiu)