Un loc de poveste din care izvorăsc … povești. Istoria unui stejar secular la umbra căruia ar fi stat Mihai Viteazu am descoperit-o în postarea săptămânală de pe pagina de socializare a președintei CJ Sibiu, Daniela Cîmpean: 

„Între satele Cașolț și Bradu se află unul dintre cei mai vechi arbori ai județului Sibiu, la umbra căruia se spune că ar fi zăbovit însuși Mihai Viteazul, în drumul său spre confruntarea de la Șelimbăr. 

Pierdut într-o mare de arbori tineri, care-l înconjoară din toate părțile, protejându-l de vijeliile ce l-ar putea pune la pământ, stejarul multisecular din pădurea Bradului este un loc de pelerinaj pentru drumeți și visători.

Iarna vine în valuri pe Valea Hârtibaciului, zilele cu soare cald alternând cu cele în care norii cern mantie fină de nea peste pământ. Vălătuci de fum curg între casele din Cașolț, localitate despre care toamna se vorbește intens lângă grămezile de varză aflate la vânzare prin mai toate târgurile județului.

Poteca spre stejarul despre care specialiștii spun că ar aduna peste 700 de ani, pleacă sub forma unui drum forestier, care se îngustează odată cu intrarea în pădure, pentru ca, la un moment dat, să dispară complet sub covorul gros de frunze.

Sunt mulți drumeți dornici să întâlnească respectabilul stejar, majoritatea din Sibiu, însă destui și din afara județului, care au citit despre ieșirea în aer liber organizată de Nicoleta Ocneriu, ghid „Anii Drumeției”, programul de ecoturism care de cinci ani oferă iubitorilor de natură șansa de a fi „liberi în aer liber”.

Sunt familii cu copii, oameni maturi, elevi, studenți, cupluri de îndrăgostiți care tocmai au sărbătorit ziua Sfântului Valentin, IT-ști, educatori, ingineri sau muncitori. Au ocupații și preocupări diferite, însă pasiunea pentru drumeție îi ține laolaltă, în jurul ghidei care le oferă informații despre Valea Hârtibaciului, odinioară locuită de comunități vaste de sași, despre faună și floră, despre tradițiile și obiceiurile locului. 

Ninsoarea fină se sfârșește chiar înainte de a ajunge la venerabilul stejar. Îi zărim silueta noduroasă printre copacii zvelți. Copiii sunt primii săi oaspeți pe ziua de azi. „Mamiii, l-am găsiiit!”, „Uaaai, ce mare eeee!”,răsună glăscioarele în adâncul pădurii.

Cei mici se bucură, cei mari scot telefoanele și încep să-l fotografieze. Până la urmă, avem de ce să ne mirăm: trunchiul măsoară 12-13 metri înălțime și are o circumferință de peste 7 metri. „Am adus ceva de măsurat”, anunță Nicoleta Ocneriu, în timp ce scoate o panglică gradată, de tipul celor folosite de croitorese. Lumea așteaptă măsurătorile: la bază, stejarul are o circumferință de 12 metri, în timp ce mai sus, cam la 1,5 metri deasupra solului, trunchiul adună 7,34 metri.

„Se spune că sub acest stejar a făcut popas Mihai Viteazul. A mâncat și s-a odihnit, apoi a plecat în fruntea oștirii sale”, începe Nicoleta Ocneriu o scurtă istorioară despre trecerea domnitorului muntean prin aceste locuri. 

Un sâmbure de adevăr există, în condițiile în care Mihai Viteazul și-a condus armata venind dinspre Brașov, urmând Râul Olt, care ajunge și lângă localitatea Bradu. Mergea în direcția Tălmaciu, unde și-a întărit armata cu oștenii legendarului Baba Novac, pentru ca, pe 28 octombrie 1599, la Șelimbăr, să-l înfrângă pe principele Andrei Báthory.

Stejarul nu a auzit doar zăngănit de arme, ci și jurăminte de iubire: „Bătrânii din Cașolț și Bradu spun că, odinioară, aici veneau tinerii înainte să plece la oaste. Veneau cu iubitele lor cărora, sub coroana stejarului, le jurau iubire și le rugau să-i aștepte, să nu se mărite până ei nu se întorceau de la război.”

Șapte adulți își dau mâinile și înconjoară trunchiul noduros al stejarului. Este o îmbrățișare caldă, venită ca un îndemn spre rezistență, dar și ca o mulțumire pentru un trecut încărcat de istorioare, pe care doar uriașul cu scoarță maronie le știe.

Secolele au fost necruțătoare cu vestitul stejar din Pădurea Bradului: crengile i-au fost smulse, o parte din coajă a dispărut, iar verile devin tot mai fierbinți în lipsa frunzelor. Probabil că nici seva pământului nu-i mai circulă prin trup, însă colosul se încăpățânează să reziste fiind, în felul său tăcut, ultimul martor al unor vremuri de mult apuse.

Nu departe, pe coasta unui deal domol ce coboară spre Cașolț, câțiva stejari răzlețiți, care parcă au fugit din desișul pădurii, domină pășunea cu trunchiurile lor maiestuoase. Fiecare adună câteva secole de existență, poate câte 4 sau 5, stârnind curiozitatea și admirația celor veniți să-i vadă.

La marginea Cașolțului, în pădurea în care Valea Hârtibaciului se îmbrățișează cu Țara Oltului, găsim arbori multiseculari cum rar întâlnești laolaltă în țara noastră.

Au rădăcinile adânc înfipte și, în lipsa frunzelor, cel mai bătrân dintre ei se hrănește din poveștile celor veniți să-l vadă.

Iar toate acestea se petrec într-un colț minunat al județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste”.