Mândrescu reînnoadă oarecum sculptura românească contemporană la modernitatea impresionist-simbolist-realistă a școlii lui Rodin, de care s-a desprins odinioară inovatorul Brâncuși. Asta nu înseamnă, însă, nici că avem a face cu o întoarcere strict la figurativismul rodinian, dar nici o ignorare a esențializării realizate de arta brâncușiană, ci dimpotrivă. Nu întâmplător, Ion Mândrescu este singurul (sculptor) român care a avut un contract de exclusivitate, timp de zece ani, cu o galerie de artă pariziană – Akka Valmay, între 1994-2005. A mai expus în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Austria, China, Germania, Spania, Franța, Serbia și, desigur, în toată Țara, la Palatul Cotroceni, sala Dalles etc. etc. Peste 200 de lucrări în colecții particulare din România (Colecția BCR, colecția Hilton, colecții particulare), Franța (Paris), Anglia (Londra),  Germania (Berlin), Italia (Veneția, Roma), Israel, SUA (New York), Grecia (Atena), Austria (Viena), Serbia.

Lucrările abstracte ale lui Mândrescu nu urmează modelul hieratic al lui Brâncuși, întrucât ele încheagă tensiuni ale volumelor în punctul de maximă forță a expresiei (vezi Structură deschisă, Structură, Sfinxul). Figurativismul majorității sculpturilor sale – toate turnate în bronz! – de asemenea încremenire a unor idei-sentimente care definesc, la cote maxime ale dinamismului lor tragic, destinul omului ce dă sens noțiunilor de timp și spațiu. Ion Mândrescu se apropie a fi un expresionist, este unul convingător. Lipsa de senzualitate clasică a sculpturilor sale trădează o esențializare, o spiritualizare a ideilor-forță pe care le ilustrează ca bun cunoscător al expresivității anatomiei corpului omenesc; idei reprezentate în arta formelor, de la maeștrii egipteni, trecând prin Renaștere, până la moderni. Acesta este rostul «descărnării», întrucât voluptatea aparține ideii, ca spiritualitate întrupată. Spiritualitate ce frisonează, vibrant, în puținătatea ascetică a «cărnii». O schimnicie a expresiei în tragismul eroic ce definește ființarea omului în universul existenței sale. Simbolul utilizat în mod pregnant de artist, acela al roții-spirală, îl apropie de viziunea antropologică a filosofiei indiene arhaice. Asemănarea cu figura sculpturilor înfățișându-l pe Shiva dansând este uluitoare. Un „Shiva” al lui Mândrescu și care transcende religiile, granițele spațio-temporale. Așa cum, esențializat, omul în luptă cu propriul destin este simbolizat de mâna care atinge simbolica roată a devenirii sale.

Ion Mândrescu este un plastician cunoscut sibienilor, încă de la taberele de sculptură organizate în anii 1981-1982-1983, la Săliște – Poiana Soarelui – Șanta Crucii, când sculptorul era proaspăt absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (1980).

La vernisajul de vineri, 23 septembrie 2022, la Muzeul Național Brukenthal, au fost prezenți sculptorii locali și o seamă de pictori sibieni, un public numeros și de calitate. Actuala expoziție de la Brukenthal este rodul colaborării între Muzeul Național al Bucovinei, reprezentat de directorul instituției sucevene, dr. Constantin-Emil Ursu, prezent la deschidere, totodată autor al citatului ce dă titlul acestui articol și Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, din partea căruia au vorbit dr. în istoria artei Iulia Mesea și directorul interimar dr. Alexandru Chituță.

Vizitați expoziția de sculptură Ion Mândrescu intitulată Omul, timpul, spațiul, deschisă la Muzeul Brukenthal, într-un itinerariu transilvan ce a poposit deja la Cluj-Napoca și Bistrița, deschisă acum la Sibiu până în 15 octombrie 2022!