Cum să "înţelegi" cetăţile de graniţă ale Transilvaniei

Subordonată integrării culturale europene prin relevarea structurilor complementare, convergente sau identice, cercetarea fortificaţiilor din România trebuie să definească natura şi consistenţa relaţiilor dintre formele locale şi cele occidentale. Definirea raporturilor presupune cunoaşterea, inventarierea şi utilizarea la nivelul parametrilor moderni a formelor originale şi derivate. După ce s-a străduit să cunoască structura intimă a artefactelor supuse transformărilor de societăţile istorice, cercetarea istorică îşi însuşeşte atributul de intim la nivelul cunoaşterii generale, contextualizate. Astfel, cercetarea arheologică a unor fortificaţii medievale din zona Sibiului este contextualizată în nivele de cunoaştere superioare: apărarea Defileului Oltului, a sudului Transilvaniei, a limitei de sud-est a regatului Ungariei, a zonei carpato-dunărene. Cadrul general al cunoaşterii cetăţilor cercetate arheologic în zona Sibiului presupune evidenţierea sistemelor de apărare din Europa evului mediu. Întrebarea finală este determinată de raportul cauzal în care sunt implicaţi factori constanţi (geografici) şi temporali (politico-militari), la rândul lor corelaţi cu elemente ale culturii materiale şi spirituale. Evidenţierea unor grupe de fortificaţii aduce în planul determinărilor, comunităţi şi structuri politice specifice, aşa numitele "autonomii" sau "autoguvernări", ce au administrat cu succes, în folosul puterii centrale, cetăţile de margine cu rosturi speciale.

Dintr-o perspectivă optimistă a studierii istoriei, numărul şi utilitatea informaţiilor cuprinse în documentele din arhivă, coroborate cu celelalte categorii de izvoare, sunt suficiente pentru a contura imaginea istorică. Cunoaşterea întregului material documentar inedit, aflat în parte în arhive din străinătate, este dificil de realizat.

Interesul pentru fortificaţiile din Defileul Oltului şi în mod deosebit pentru cetatea de la Tălmaciu, a condus la publicarea fragmentară a unui corpus de documente în secolul trecut.

Interesul pentru repertorierea monumentelor medievale din oraşul şi comitatul Sibiu este ilustrat, între altele, de o listă aflată în manuscris şi tiposcript.

Cercetarea cetăţilor medievale din Defileul Oltului are şansa publicării volumului de socoteli ale administraţiei scaunului şi provinciei Sibiu ce cuprinde lista cheltuielilor pentru amenajarea unei fortificaţii la începutul secolului al XVI-lea. Cu toate că a trecut mai mult de un secol de la publicare, documentele sunt insuficient cunoscute şi prelucrate informaţional.

Studiul volumelor de documente medievale editate până în acest moment în România a fost de un real folos pentru cunoaşterea contextului istoric al cetăţilor din sudul Transilvaniei. Conţinutul unei scrisori a lui Sigismund de Luxemburg, emisă la Siena la 24 februarie 1433, a arătat nu numai efortul militar făcut de comunitatea săsească pentru protejarea sudului Transilvanie ci şi zona de autoritate militară.

Între chorografiile secolului al XVI-lea ce cuprind informaţii sumare, uneori inexacte, despre fortificaţiile din sudul Transilvaniei, şi cele moderne ce au preluat situaţia mult schimbată odată cu procesul industrializării, hărţile militare austriece întocmite în secolul al XVIII-lea sunt utile datorită menţionării unor fortificaţii de pe Valea Oltului şi a drumurilor de plai ce traversau munţii.

Fortificaţii şi hărţi de epocă

Pe de altă parte, informaţiile din hărţile austriece preluate de la informatori locali, trebuie verificate pe teren. Pe harta redactată de von Lucksenstein în 1784, de exemplu, pe o ridicătură ce străjuieşte Valea Sadului, a fost consemnat toponimul Cetatea lui Ivan. Nici un repertoriu de monumente şi nici un autor nu o amintesc ceea ce a făcut necesară o periegheză în noiembrie, 1997. Rezultatele au fost descurajante. Pe înălţimea marcată în hartă apar urme de "ziduri seci" pe care, probabil, le-a văzut şi cartograful. Ele însă nu sunt aşezate într-o poziţie dominată şi nu iau forma unei incinte. O eventuală discuţie asupra utilităţii lor s-ar opri, inevitabil, în lipsa unor cercetări arheologice, la nivelul teoretic al necesităţii unui punct de control a drumului strategic pe Valea Sadului.

O hartă în care apar pe Valea Oltului, în afara fortificaţiilor cunoscute din hărţile din secolul al XVIII-lea, locuri greu de identificat, între care "Csetate Feţi" a fost publicată de Constantin I. Karadja.

Harta redactată de Friedrich Schwantz este utilă pentru menţionarea unor căi de plai şi consemnarea unor fortificaţii pe Valea Oltului ("Domnischor", "Vet. Rub. Tur.", "Rub. Turis") sau a celei de la Breaza.

Menţionarea numelor de cetăţi de pe Valea Oltului în secolul al XVIII-lea este importantă pentru identificarea lor. În hărţile din secolul al XVII-lea, cele două fortificaţii vizibile atunci sunt numite "Veresthorony" şi "Rothenthors" sau "Veresthorn" şi "Rothnthurm". Hărţile austriece din secolul al XVIII-lea au consemnat denumirea de Vechiul Turn Roşu, denumire preluată de la cărturarii ce au considerat fortificaţia de la vărsarea Merghieşului în Olt de sorginte nobilă prin vechime şi originea dacică sau romană.

Toponimia şi hidronimia din zona submontană au fost preluate de la populaţia românească din zonă. Astfel au apărut denumirile de cetăţi sau de locuri unde se bănuia că ele au existat: "Cetatea lui Ivan", "Domnişor", "Cetatea Feţii", "Pârâul Turnului". În alte cazuri au fost preluate şi, uneori, inventate: denumirile "Auf den Burg" (Cisnădie, Şelimbăr, Vurpăr), "Pârâul Turnului" (Câineni, Tălmăcel).

False izvoare istorice. Cetăţile şi inventarul lor în mentalitatea populară

Legendele conţin puţine informaţii istorice utile reconstituirii veridice a perioadei de funcţionare a fortificaţiilor. Ele reflectă în schimb atracţia pentru mister, pentru fabulos şi, pe de altă parte, lipsa spiritului critic la nivelul mentalului comun. Menţionarea cetăţilor cu comori este utilă demarcării între cercetarea ştiinţifică, bazată pe spiritul critic, şi naraţiunea folclorică, cantonată la nivelul imaginarului.

Cetăţile, aflate în afara spaţiului comun, cotidian, apărând în prim plan în ocazii deosebite, deseori în perioade de crize, au devenit subiectul unor legende transmise şi în acelaşi timp îmbogăţite. Procesul transmiterii/îmbogăţirii legendei este evidenţiat în cazul celei despre comoara de la cetatea numită de saşi "Zigeuner-Schneeberg" şi de români "La Zid", cetate aflată pe un deal în vecinătatea Sibielului. Ea a fost devastată în anii ‘60 ai secolului al XIX-lea de căutătorii de comori care s-au ghidat după o însemnare publicată de H.[einrich] M.[üller]. În relatarea ce poartă autoritatea unui magistrat din Sebeş se află descrierea locului unde se află comoara şi fabulosul ei inventar. În legendă se regăsesc un personaj autentic, regele Decebal, şi teoria care atribuia dacilor cetăţile din zona Sibiului. Descoperirea comorilor de la Troia, Micene, Creta nu au făcut decât să stimuleze şi să justifice acţiunea căutătorilor de comori care au actualizat sau adaptat temele tradiţionale ale comorilor aflate în cetăţi.

În preajma celui de-al doilea război mondial, legenda comorii de la cetate a fost culeasă de Aurel Decei de la un informator din Sibiel. Legenda a fost îmbogăţită (motivul cloştii cu puii de aur), iar pentru a deveni credibilă, a fost inventat personajul principal ce a găsit comoara: un dezertor, cunoscător de carte, devenit supraveghetor al tăietorilor de lemne.

Tema comorilor din cetate este atestată printr-un toponim şi un hidronim derivat din el în secolul al XV-lea. Documentul din 1486 pomeneşte de un deal pe care s-a aflat din vechime o cetate din aur ("Aranwara"). Unei comori care a fost găsită în turnul de la Tălmăcel i se datorează, potrivit unei legende locale, ridicarea bisericii din sat.

Potrivit legendei, numele "Turnul Roşu" este urmarea luptelor cu otomanii al căror sânge ar fi înroşit zidurile din piatră. În realitate, denumirea apare înainte de sângeroasele incursiuni ale otomanilor din prima jumătate a secolului al XV-lea, când turnul a fost construit în partea superioară, probabil, din cărămizi, precum cel de la vărsarea Megieşului în Olt.

Legenda consemnată de Köváry László, potrivit căreia la Tălmaciu trăia un "voievod” care nu avea voie să se întâlnească niciodată şi sub nici un motiv cu cel de la Turnul Roşu, are o bază reală care este deformată de tradiţie. Textul legendei este ecoul unei realităţi istorice ce a consemnat, între altele, intervenţii ale autorităţilor săseşti care administrau fortificaţia de la Boiţa pentru demolarea cetăţii de la Tălmaciu unde stătea "voievodul" condamnat la recluziune.

Într-o recentă culegere de legende aparţinând germanilor din Transilvania reîntâlnim temele folclorice cunoscute ale comorilor uriaşilor şi a celor cu tauri de aur. Imaginea uriaşilor locuitori ai cetăţilor se poate recunoaşte în legenda culeasă în zona satului Boiţa. Cetatea de la Sibiel devine sediul uriaşului-tată, iar fortificaţia de la vărsarea Meghieşului în Olt păstrează un atribut veridic.

Cu ocazia perieghezei la Dealul Frumos am auzit, povestită de Michael Stürmer, un localnic, o legendă care explica denumirea a patru localităţi din împrejurimi (Dealul Frumos, Ruja, Agnita, Merghindeal) pornind de la numele unui nobil ce a locuit în cetatea de pe Lempeş. Coexistenţa personajelor supranaturale cu cele istorice şi cadrul geografic localizabil au creat o lume fantastică în care cu greu poţi distinge urmele veridicului. În afara criticii chiar empirice a izvoarelor, relatarea istorică poate genera permanent, chiar şi astăzi, structuri aflate la marginea realului.

Astfel de structuri apar în legende care îşi au rădăcinile în realitatea evului mediu occidental, una dintre cele mai cunoscute fiind Cântecul Nibelungilor. Relatarea deformată a invaziilor asupra occidentului aduce în discuţie nume de conducători şi fortificaţii cum este cea a reşedinţei lui Rüdiger. Misiunea greu de dus la capăt pe care şi-o asumă unii cercetători este de a separa imaginarul de real.

Realitate şi fantezie despre cetăţi în creaţia artistică cultă

Zidurile încă impunătoare ale cetăţii de la Tălmaciu şi evenimentele la care participaseră apărătorii ei l-au impresionat pe Johannes Lebelius, autorul unui poem despre istoria Transilvaniei. Poemul "De oppido Thalmus" a fost scris după anul 1542 când, într-o atmosferă animată de spiritul Reformei, în care amintirea luptelor interne din Transilvania era proaspătă, preotul Johannes Lebelius a fost trimis în parohia de la Tălmaciu. Descrierea ruinelor de lângă apa Sadului este patetică, generală, imprecisă, puţin utilă reconstituirii istorice.

Din aceeaşi perioadă datează o reprezentare picturală a cetăţii Branului. Conturul cetăţii, simbolizând stăpânirea braşovenilor asupra Branului, însoţeşte portretul judelui Braşovului Lucas Hirscher.

Cetăţile îşi păstrează funcţia de simbol al puterii militare, garanţie a dăinuirii prin forţă, şi în timpul stăpânirii habsburgice. Ruinele unei cetăţi apar în planul al doilea al unei gravuri cu care se deschide un tratat de drept cutumiar.

Trecerea la romantismul secolului al XIX-lea se face prin opera lui Franz Neuhauser (1763 – 1836), cunoscut mai ales prin tabloul ce prezintă panorama Sibiului la 1808. Pentru localizarea unei cete de negustori ce poposesc pe valea Oltului, autorul foloseşte ca fundal ruinele Turnului Spart. Simbolizând măreţia trecutului, turnul din planul doi trebuia prezentat până la înălţimea coronamentului. Astfel au fost consemnate detalii arhitectonice ce au dispărut între timp.

“Mobilarea” scenelor cotidiene din viaţa satului occidental din secolul al XVIII-lea cu reprezentări ale fortificaţiilor este relevată, printre altele, de ciclul de tablouri ale celor patru anotimpuri semnate de Andreea Celesti. Fortificaţiile nobiliare -turnul-locuinţă din sat şi castelul de pe vârful dealului- îşi pierduseră o parte din funcţiile de apărare, dar rămân, aşa cum ne arată unele detalii, locuinţe cu o viaţă activă.

Templul Concordia din Sibiu

La cumpăna secolelor XVIII-XIX, odată cu transformarea Turnului Gros în spaţiu pentru teatrul orăşenesc şi a terenului de lângă zidul de incintă în promenadă, zidurile cetăţii Sibiului au fost integrate cultural şi social. Spărgând zidul de incintă, a fost amenajat un Templu al concordiei. Piatra de temelie cu monograma numelui, Katharina, fiica comandantului militar al Transilvaniei von Kienmayer, aşeza simbolic temelia romantismului ruinelor în cultura transilvăneană şi conştiinţa societăţii sibiene.

Interesul manifestat de Verein fur Siebenbürgische Landeskunde pentru cunoaşterea şi inventarierea monumentelor istorice din Transilvania l-a stimulat pe Michael Schlichting să cuprindă într-un album cu 150 de desene ansamblul fortificaţiilor medievale din zona de locuire săsească din Transilvania, împreună cu biserici, altare votive romane, detalii de arhitectură şi săbii medievale. Desenele, însoţite de descrieri romantice ale locurilor, sunt stângaci realizate dar oferă detalii arhitectonice astăzi dispărute. Ruinele fortificaţiilor transilvănene l-au impresionat pe Friedrich August R. Krabs (1817-1884), artist venit din Germania, dintr-o atmosferă culturală romantică, stimulatoare a studierii naturii şi trecutului. Ruinele cetăţii de la Sibiel se reduc la un zid în faţa căruia se cască o crăpătură, aceeaşi deschidere ce a atras căutătorii de comori. În prezentarea grafică a bisericii fortificate de la Amnaş, Friedrich Krabs se dovedeşte însă un atent observator al detaliilor.

În acelaşi an în care Krabs desena la Amnaş, apărea o tipăritură reprezentând Cetatea lui Radu-Negru, tipăritură editată prin grija maiorului D. Papazoglu. Imaginea, un turn fantezist pe un vârf de munte, este însoţită de o naraţiune despre descălecarea lui Radu-Negru şi a tovarăşilor săi din Făgăraş, pe malul Dâmboviţei. Conturul “cetăţii”, ca şi legenda, sunt relevante pentru mentalitatea secolului dar nu pot fi considerate izvor istoric.

Între litografiile lui Alexander Trichtel (1802-1884) regăsim reprezentări ale fortificaţiilor din sudul Transilvaniei. Raportul între natură şi istorie pare a se reechilibra în cazul cetăţii de la Tălmaciu şi a Turnului Spart. Imaginile fortificaţiilor sunt generale, neclaritatea detaliilor lipsind-le de calitatea de document istoric.

Detalii utile reconstituirii istorice regăsim în fotografiile de la începutul secolului XX. Fotografia “Turnului Spart” aduce în primul plan figuri umane, dar în planul secund se văd ruinele zidului ce bara valea, zid astăzi distrus în bună măsură.