Ţin minte că sărmana mumă-mea, ţărancă hârtibăceană fără de carte, îmi spunea că primul plânset motivat al meu ar fi fost provocat de foamea trupului şi de presupusul dor după laptele matern şi dulceag al sânului său. De atunci, de mult de tot, din acel 24 februarie 1935, au trecut mai mult de 88 de ani. Timp care a adus cu sine alte feluri de plânsete şi tristeţi.
Aşa se face că pot oferi lecţii şi meditaţii gratuite de plânsete adevărate. Cauzate fie de dureri fizice, fie de cele sufle­teşti. Însă plânsetul care nu se mai domoleşte, de o vreme încoace, este cel al liniştilor asurzitoare zilnice, urmate de temă­toarele insomnii ale nop­ţilor. Constat, acum, la bătrâneţe, că fără soţiile noastre şi mamele co­piilor noştri, lumina Soa­relui zilelor răzbate mult dincolo de întunericul de nepătruns al nopţilor, lip­site de Lună şi de Stele. De unde şi titlul urmă­toarei mele însemnări gazetăreşti: Şi când moare, omul n-are linişte deplină! Dovadă că dra­gul meu prieten drag a murit brusc de ”moarte bună”, rămânându-i ochii deschişi şi chipul mirat. Motiv pentru care, în tim­pul priveghiului (sără­custei ardelene) şi al Sfintei Slujbe de Înmor­mântare, rudele, prietenii, neprietenii şi anonimii spuneau despre el, în şoaptă, atât de multe laude încât dacă bietul mort ar fi ştiut mai devreme cât de iubit şi de valoros era, de mult ar fi dat, cum se zice, „ortul-popii”. De unde putem trage măcar două con­cluzii. Prima: Este reco­mandabil să treci la cele veşnice mai de timpuriu şi în stare bună de sănă­tate şi de funcţionare. Să nu fi umblat prin spitale şi nici să nu fi zăcut în patul familiei tale. Acestea fiind suficiente motive de enervare şi de supărare. Deci, să respecţi cu sfin­ţenie termenul anticipat al apropiatului tău sfârşit pă­mântean! De aseme­nea, să nu fii nici prea tânăr, dar nici prea bătrân. Pregătindu-ţi definitiva urcare la Ceruri tocmai atunci când te simţi cel mai stimat, cel mai iubit, cel mai lăudat şi cel mai linguşit. Pentru că dacă eşti prea tânăr n-ai timp să strângi în jurul coşciu­gului tău destui prieteni şi nici destui duşmani. Iar dacă eşti tare bătrân, intri în dizgraţia desăvârşită a uitării oamenilor. A doua concluzie, devenită re­gulă de urmat: Cu cât eşti mai bătrân cu atât ai neşansa (sau şansa) să te fi uitat lumea, riscând sau beneficiind de întâm­plarea ca în urma scriului tău să se adune doar o mică parte din membrii familiei şi rudelor tale. La fel, foarte puţini vecini, prieteni, duşmani, cunos­cuţi sau necunoscuţi. Şi atunci ar fi tare păcat de atâtea lumânări şi batiste cumpărate! Ca şi de colacii, ţuica, vinul şi coliva dată de pomană gropa­rilor şi eternilor cerşetori! Cei care, aşteptând la poarta cimitirului încă 
n-au aflat ce năzdrăvănii ai „poruncit” să se scrie pe crucea mormântului tău şi al soţiei tale: „Citi­to­rule-privitor, Te aştep­tăm să ne revedem în curând”!