Am avansat, nu ne mai permitem restaurante şi terase pentru tot poporul

Cu cât lumea a "evoluat" (urăsc termenul acesta mestecat de ăia care cred că dacă ai trecut de la apăsat butoane la frecangit ecrane şi de la grădină la curte pavată cu inevitabilul grătar, înseamnă că ai mai sărit o treaptă în evoluţia speciei) cu atât ea a mai sărăcit cumva. Bun. Ai maşini ieftine, care te ţin cât te ţin şi costă cât costă, faţă de cele vechi la care tu puteai fi liniştit mecanicul auto şi le puteai lăsa moştenier până ajungeau retromobile. Ai trecut de la televizorul alb negru cu carcasă din furnir la plăsmăul 4K cât peretele, la care la primul îi schimbai o lampă şie ra ca nou, iar ăsta dacă acum te lasă, e şansa să-i spui adio gringo. Ai trecut de la radiocasetofonul stereo cu CD solid ca un dulap la o combină din plastic slab de zici că-l poţi găuri cu degetul, care e garantată minimum posibil şi te ţine tot atâta. 
Ai trecut de la restaurantul cu grădină de vară, care chiar dacă avea meniul cam limitat, avea în schimb muzică şi preţuri pentru tot omul, la o terasă de fiţe unde plăteşti de obicei cât nu merită de parcă am trecut la euro şi am fi Germania. NU că aş fi marele nostalgic, dar înainte, chiar sub odioasa dictatură comunistă, oricine îşi permitea un sfârşit de săptămână undeva unde să mânânci, să bei, să dansezi şi să te simţi bine, fie singur fie cu prietenii, fie cu perechea, fie cu toată familia. Erau grădinile de vară.

Sibiul era un oraş mult mai verde decât e acum cu toate falsele lui politici "green" şi reabilitările experte în drujbă din parcuri. Parcurile erau infinit mai romantice şi mai prietenoase, fără alei asfalto-betono-pavate şi fără impusele piste de biciclete. Străzile aveau pe marginea trotuarelor copaci, nu parcări. Oamenii munceau, în general, muncă brută: în fabrici, în ateliere, şase zile pe săptămână, iar în timpul liber mai vedeau de casă meşterind prin curte sau lucrând grădina. Nivelul de trai era mai scăzut ca acum, vorba aia, cu budă în fundul curţii şi apă la colţul străzii, dar totuşi, un bărbat îşi putea întreţine familia doar din salariul lui şi în plus, îşi putea permite "aroganţe" de sâmbătă seara sau duminică ziua: un film, un teatru, o masă cu dans la restaurant. 

La fel de interesant este că restaurantele, spre deosebire de acum, puteau întreţine o orchestră care să mai anime locul, treabă moştenită încă din perioada interbelică, unde tot aşa, îşi permiteau orchestre sau solişti de top ai vremii. Să ne amintim cum Cristian Vasile, Jean Moscopol, Petre Alexandru, Maria Tănase sau Maria Lătăreţu, cântau, sau, na, vorba comunicatelor, "evoluau" pe scena marilor grădini de vară care astfel îşi făceau surplus şi de clienţi, şi de venituri.

Al doilea aspect e că existau localuri pentru toate gusturile. Spre deosebire de acum, unde, în majoritatea cazurilor, scrie "fiţă" pe majoritatea restaurantelor, pub-urilor, teraselor, cafenelelor, în trecut existau şi locuri mai modeste, pentru oameni mai modeşti la portofel. Un fel de localul lui Stere din "Groapa" lui Eugen Barbu. Dar avantajul era că existau. Plus că, în definitiv, nu era un bai mare să mergi, mai răruţ, şi pe la loc(al)uri cu nume. Acum însă am evoluat, nu ne mai permitem restaurante şi terase pentru tot poporul. Nu mai e cool.

Cum era la grădina de vară.

Deci, după o săptămână de lucru de regulă greu şi fizic, îţi permiteai să-ţi oferi o seară la o grădină de vară din centru sau de pe la iarbă verde. Consumul era, dacă nu erai setat pe chefuială, nu atât de variat, cât ieftin şi cât să ai posibilitatea să tragi de el câteva ore.  Ceva la grătar: fleici, cotlete, cârnăciori şi mai ales mici, cu sau fără garnituri rapide, dar mai ales fără. Poate acestea ar fi şi "grătarele speciale" ce apăreau în oferta multor cârciumi populare din Oraşul de Jos sau de pe lângă gară. De băut, la putere era bateria de vin, apoi berea. Avantajul bateriei era că puteai să o lălăi mult timp. Al berii că era rece.
Cum era la grădinile de vară? Frumos. În general se aflau în zone verzi puternice unde aerul curat se combina superb cu aroma grătarelor. Mesele şi scaunele nu erau exagerat de comode, nu ştiu dacă tolăniţii pe canapelele ce le mai vezi prin unele locuri ar agrea să stea acolo, şi nici nu mă interesează asta. Da, mesele şis caunele erau din metal, cu ceva scândurele pe unde şedeai cu şezutul. Unele scaune aveau un fel de perniţă de protecţie a fundului, iar mesele aveau feţe de mese, de regulă în carouri alb roşii sau alb-albastre, uneori destul de pătate de la consumatorii anteriori. Câteodată se mai puneau mesele cap la cap, dacă se venea cu gaşca, clasa, grupul, plutonul. Definitorie era piesa de mobilier numită frapieră. Era aşa: un fel de găleată din aluminiu, pe un suport, la nivelul mesei, plină cu apă rece amestecată cu bucăţi de gheaţă unde puteai lăsa vinul şi sifonul-bateria  la rece, când era prea cald afară. Bateria era consumaţia ideală pentru tras de timp.  Berea era de două feluri: la halbă şi/sau la sticlă şi de obicei era locală: "Trei Stejari" sau "Sadu". To de obicei, când era la halbă, se "îmbunătăţea" cu o anumită cantitate de apă, pentru spumă adăugându-i-se detergent "Dero" (o mână la un butoi din acela de aluminiu, aşa se vorbea printre mese). 

Paranteză: "bateria de vin"

Bateria de vin era, de fapt, un litru de vin cu sifonul aferent tot de un litru, lăsare la răcit în frapiera de gheaţă de lângă masă. Denumirea pare a data de pe la finele secolului al XIX-lea, conotaţiile "militare" venind de la poziţia sticlelor (de vin) cu "gâtul" în aer, ca o baterie de artilerie, probabil venită via ofiţerii cheflii ai perioadei. Din combinaţia de vin cu sifon în proporţiile dorite, peşea şpriţul. Nimeni nu-i spunea în mod stupid "şpriţ de vară", ci şpriţ şi atât. Îţi dai seama, să tot amesteci un litru de vin cu unul de sifon, în pahar, păi aveai timp. 

Un alt loc necesar unei grădini de vară era "cuşca" orchestrei şi ringul de dans. Pentru că, spre deosebire de acum când nu mai poţi zice că există nici dansuri şi nici muzică, atunci lumea dansa pe muzică. Pe muzică live. Fiecare grădină de vară avea orchestra/formaţia ei, iar faptul că tu îi cunoşteai pe unii dintre instrumentişti îţi creştea cota popularităţii. Repertoriul era cam acelaşi peste tot: populară, romanţe (în perioada anilor '50-'60 când mai era în top acest gen (pe care nu l-am suportat miciodată, mi se pare o doină mai domnească), preluări de muzică "de top" românească şi internaţională, cântată mai cum se putea, fără pretenţii de mare acurateţe. În niciun caz nu-ţi puneau radio cu gălăgia aia tot de-un fel.   
Şi se dansa, că de aia mergeai, să dansezi, să bei, să mănânci, nu să-ţi faci selfie, nu să dai "feeling motivated at". Vremurile nu evoluaseră atât de mult încât să joci doar la nunţi. Uimitor este că această distracţie a funcţionat până înclusiv în anii '90, ultima de acest fel (trupă-dans-veselie) vâzând-o la "Bolta Rece" (despre care von discuta mai pe larg). Şi, repet toate acestea nu făceau o gaură deosebită în bugeul personal sau familial. 

Terase mici-terase mari

Nu începem de la descălecarea lui Hermann încoace, nici de la vechile restaurante din parioada ante- sau inter-belică. Ci de mai încoace, din istoria trăită de mulţi sibieni. Cu riscul să fiu lătrat iar că aş fi "nostalgic comunist" de către noii comunişti.

Multe "localuri" de la restaurante respectabile la cârciumile denumite mai finuţ "Bufet", aveau terasele lor, mai mari sau mai mici, de la două-trei mese la un spaţiu mai consistent. Dacă e să o luăm aşa, din câte îmi amintesc (dacă altcineva îşi aminteşte altceva, rog să completeze), bufetul din Guşteriţa cunsocut şi sub denumirea "La Stejar" (a nu se confunda cu cel din Dumbrava) avea o terasă ca lumea, semiacoperită. "Lazaret"-ul zis "Ţâţa Dulce" avea şi el/ea, ceva mai spaţios, dar nu prea stătea lumea afară că mulţi consumatori erau muncitori fugiţi la "una mică" în pauza de masă. "Dorna" şi "Zorile" aveau, cum spunea Dinică fie-iertat, "câteva mese". Multe cârciumi se puteau lăuda cu "terase" neoficiale: adică se consuma în faţa localului, pe trotuar, ba stand pe gard, ba pe bicicletă, ba pe jos. O terasă respectabilă şi faimoasă era la "Doi Colonei", loc(al) frecventat şi de omul de litere Mircea Ivănescu şi admiratorii lui. "Doi Colonei" despre care acum am dezlegat marea enigmă: se numea "Hipodrom". La fel, "Cibinul" de lângă Piaţa (normal) Cibin, avea terasă. Tot o terasă ca lumea era "La Lac", în Ţiglari, unde se mai povestea de câte un chefliu care cădea în Lacul lui Binder şi invariabil, murea înecat. La cât am auzit povestea, cartierul trebuia să fie pustiu până acum. "Sibiul Nou" din Terezian avea şi el o terasă, pe lateral, spre viaduct. La gară era Restaurantul Gării, devenit "Rapid", cunoscut ca "La Rapidu-n Gară", probabil ce mai pestriţ loc de consum, care avea terasă şi unde găseai orice, de la călători cu bagajele în jurul lor la şmecheraşi de pe sate ajunşi la oraş, sau cerşetori amatori sau profesionişti care consumau din ce adunau de la oameni că "am ieşit acum din spital şi nu am bani de bilet. În centru, vorbim despre "La Turn" care avea DOUĂ terase, una în Piaţa Mare, cealaltă în Piaţa Mică, unde toamna se făcea mustărie cu decorul aferent: ornamente vegetale, ştiuleţi de porumb, bostani şi o "poartă" pe care scria, sugestiv "mustărie". O terasă mică avea barul de sub coloanele Casei Artelor, spre Podul Minciunilor. La fel terasă era "Nufărul" zis "Cloaca", de sub Cazarma 90. De ce-i zicea aşa, cred că bănuiţi. Tot terase aveau şi restaurantele hotelurilor. La "Bulevard" era faimoasa "La Pielie Roşii", aparţinătoare de "Braserie", numită aşa din cauza copertinei de culoare roşie prin care trecea soarele şi-ţi dădea şi ţie o nuanţă de "native indian", unde aveai voie să iei bere doar dacă plăteai o taxă de şmecher pe "consumaţi peşte oceanic" (mai mult os) sau chiftele tot din peşte în care inrgedientul principal era pâinea. Mai jos, la Continental zis "Conti'" erau două terase, una mare a restaurantului de la etaj şi una mai micuţă, ce aparţinea unui "împinge tava" cu numele, evident, de "Expres". În sus spre Dumbrava, parcă era ceva la "Răşinari" pe Dumbrăvii, terasa de la BTT, cea de la Hotelul Partidului cunoscută imediat după 1990, ca "La FSN", numită aşa conform logicii că FSN egal PCR. Să nu uităm nici de pitoreasca şi intima, pe atunci, cabană "Valea Aurie", iar la Dumbrava, parcă ne amintim de un ceva pe lângă Disco-Bar şi probabil la Camping, dar nu garantez 100%, că am fost doar o singură dată, prin anii '90.   
Dar terasa cu cele "câteva mese" nu era grădină de vară. 
 

Terasă versus grădină de vară

O grădină de vară era, chiar dacă uneori se afla sub "sigla" unui restaurant (de regulă erau de sine stătătoare) altceva decât o simplă terasă, unde serveai afară ca să nu serveşti înăuntru iar atmosfera era cam tot de cârciumă. Dacă la restaurante şi "bufet"-uri veneai în primul rând ca să bei după o zi nebună şi obositoare de tras la unealtă sau la maşina-unealtă, grădina de vară era încadrată la distracţiile de familie, cam pe acelaşi loc cu muzeul, cinematograful sau teatrul. Dacă la o terasă puteai să vii şi în salopetă sau "haine de scandal", la grădina de vară, cel puţin până prin anii '70, se mergea "la ţinută" pentru că acolo erai văzut (şi vedeai şi tu, în acelaşi timp) mai ceva ca la Filarmonică. Dacă la o terasă "simplă" mergea muzica de la radio ori a unui casetofon hârâit de uzură ori din dotarea localului, ori a unui client adoptat de toţi ca DJ ad-hoc (îmi ammintesc cum un amic, prin anii '80, a adus un dulap din acela de cas' stereo cu "Susanna" trupei austriece "The Art Company" pe ea, încăt, de la cererea repetată a publicului, cât am stat acolo, doar "Siuzennnă-Siuzennă" mi-a vâjăit în cap de mi-a ajuns să detest piesa, că oricum nici nu o suportam, dar un caz liniştitor faţă de melodiile "interzise" ale Irinei Loghin ori super-"bănăţănele" cu " Banyii banyii banyii banyii-s la pucèrie"/Şî numa cu banyii, cu banii faş' averye"), o grădină de vară care era obligatoriu să se respecte avea orchestra sau formaţia proprie cu solişti proprii, unii chiar faimoşi. Sau măcar un tonomat. Grădina de vară era Ceva. O dovadă a vremurilor modeste dar ne-agitate, a unei epoci ne-tâmpite de atâta digitalizare, wi-fi-zare, selfie-like-share-live-check şi alte boli ale mileniului, la fel de rele şi groteşti pe cât e colorizarea pozelor vechi. Era un loc unde calitatea ta era să fii de-conectat, nu conectat, ca acum. Evident că toţi trăiau bucuria orelor acelea petrecute la o masă, mai mult sau mai puţin bogată, de paşii aceia de dans de pe ring, de aerul acela curat filtrat de copacii din jur (nedefrişaţi sub pretexte aberant-urbanistice) amestecat cu mirosul de grătar care te îndemna să mai iei o porţie, de "vinul casei" care, dacă îţi plăcea, spuneai că e "Vin de Maiadă" (de la "mai adă") de bere rece (care de multe ori avea calitatea de a fi mai ales rece tăind din aroma de apă). Nu ştiu ca cineva să fi avut amintiri urâte despre grădinile de vară de pe vremuri. Ba dinpotrivă, dispariţia lor e regretată şi acum. Motive sunt multiple: preţuri (repet!) accesibile pentru toată lumea atât la mâncare cât şi la băuturi, că de ai spune atunci că vom progresa în aşa fel încât să dăm 10 lei pe un mic, 20-şi pe o ciorbă ca lumea şi 15 lei pe o bere românească, te-ar face nebun. La fel şi dacă vor afla că muzica va deveni un soi de mieunături tot de-un fel pe ritm şi efect tot de-un fel. Sau că oamenii vor fi aşa de smarţi că în loc să râdă şi să fie destinşi, vor adopta chiar şi la distracţie o poziţie de ovină cu nasu-n ecran ori în loc de bancuri sau întâmplări haioase, vor discută acum despre cum să te îmbogăţeşti, ce platitudini au mai făcut la super-job ori câte tone de bani au făcut "dincolo", ar dori să nu cunosctă timpurile actuale. 

Faimoasele şi pitoreştile grădini de vară ale Sibiului

Chiar dacă nu era un oraş mare spre deosebire de acum, oferta de distracţie a Sibiului era imensă. Din oferta aceasta făceau parte şi grădinile de vară. Majoritatea şi cele mai populare se deschideau la finele lui aprilie sau de la 1 Mai iar toamna, invariabil, deveneau mustării. Aproape niciuna nu a mai rezistat de la căderea comunismului, la nivelul acestui an, aşa cum era, ele fiind înlocuite de mai strâmtele şi mai secile terase. Doar pe Litoral se mai păstrează tradiţia lor. Dar cu preţuri de acum, nu chiar ca la Sibiu, dar tot consistente.

Începem cu cea mai rău famată şi de neindicată: "Sub Cetate". Era în Piaţa Gării, partea dintre Uzinei şi Blănarilor. Singura calitate bănuiesc că erau copacii din jur. Clientela era de regulă fauna gării, călători de categoria a 14-a plus completări din zonă. Ca o prelungire total neoficială şi tratată la modul "n-ai ce-i face", era Parcul Gării, unde lumea stătea pe jos ca-n vorba aia evul mediu şi-şi făcea nevoile tot ca în acea perioadă, în tufele din parc. De gunoaie ce să vorbesc, era aproape ca acum în Piaţa Mare imediat după un superconcert pe bani publici. Parcul Gării era şi locul de bătaie în caz de conflicte, iar uneori se mai umbla şi pe la cuţite. Acum a dispărut complet acel loc, aici fiind blocuri şi parcăr aferente. Dacă eşti curios să fii chiar acolo, o poţi lua de pe Uzinei prima pe dreapta cum vii de la gară, apoi iar pe dreapta, dar atenţie că au un câine homeless dar vigilent şi cu simţ de proprietate care te latră ca la stână. Deh, zonă civilizată care nu şi a uitat tradiţiile… Amuzant e că la construcţia hidoaselor blocuri din gară, fundaţia unuia devenise ditamai lacul, de se tot căzneau să pompeze apă din ea, iar ea, apa se ambiţiona să tot urce la nivel de lac. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu cum e pe acolo în pivniţe, oricum e mai OK decât la mine când au "reabilitat" strada. 

Urcând în zone mai cu pedigree istoric, ajungem la Împăratul Romanilor, care avea în "subordine" faimoasa "Grădina Romană",pe partea dinspre str. Xenopol, cu şi mai faimoşii lei de la intrare (sculptaţi, dacă bine îmi amintesc, de Kurtftitz Handel), care erau deliciul copiilor: ba îi călăreau, ba îi colorau pe la ochi şi gură. Prin anii '80, care au fost ultimii   
din viaţa grădinii, muzica se asculta la tonomat, ospătarii aveau tupeu şi am vagi amintiri vizuale despre mese şi frapiere. Interesant e că deşi "ţinând" de aceeaşi "instituţie", Grădina Romană era socotită ca fiind cu mai puţine figuri în cap decât restaurantul propriu-zis. Având aşa mare succes, s-a decis desfiinţarea ei şi construirea unui bar. Multietajat, cochet, foarte frecventat de tineri şi cât se poate de OK în general. Care ulterior, a devenit internet cafe, care acum e o clădire cu o destinaţie incertă, adică nu se mai petrece nimic acolo. Leii au dispărut şi ei, ultima oară, prin anii 2.000, erau undeva pe la Ocna Sibiului. Singua urmă din teren ar fi, că nu mai garantez nici eu, poarta pe care încă mai există o monogramă, din metal, cu iniţialele "HAS", care vin de la casa de economii/banca săsească "Hermanndtädter Allgemeine Sparkassa".  

Cea ma populară şi cea mai iubită şi cea mai frecventată, a fost "Veneţia". Eram prea mic să îmi amintesc ceva despre ea, cu excepţia gardului, dar din cele povestite de părinţi şi de cei care au prins-o, ea dădea tonul în domeniu la Sibiu. Mese, copertină în caz de ploaie subită, ring de dans, spaţiu verde cât cuprinde, orchestră populară şi uşoară, solişti renumiţi cu discuri la Electrecord, ca Dionisie Vlad zis "Aviatorul". Veneţia concura cnematograful, teatrul sau grădina zoologică cu bărci şi lac cu tot. Era un loc pentru oricine, într-un oraş fără atâtea figuri şi snobilisme în cap, mult mai omenesc. Unica imagine cunoscută cu ea este realizată de regretatul Fred Nuss, (aici vedeţi doar o reproducere după fătografia expusă în cadrul expoziţiei "Sibiul în Alb şi Negru" de la Muzeul "Franz Binder", din 2015. "Veneţia" se afla dincolo de teatru, unde acum este trotuarul şi spaţiul verde din faţa clădirii cu spaţii comerciale "Dumbrava" (că magazin de sine stătător nu se mai poate spune că e). A dispărut în anii 70, o dată cu sistematizarea zonei şi demolarea clădirilor pentru complexul "Dumbrava"- "Casa Modei". (va urma)