Există în „Noul Testament”, în „Evanghelia de la Ioan” (cap. 5), scena întâlnirii Domnului Iisus Hristos cu slăbănogul paralitic, care încerca, de mai mult timp, să intre în Scăldătoarea Vitezda, pentru a se vindeca, însă nu reușea din cauza infirmității. Știind că acesta este imobilizat de zeci de ani, Domnul Hristos îl întreabă: „Voiești să te faci sănătos?”. Bolnavul îi răspunde: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare”. Dumnezeu îl vindecă, îndemnându-l să-și ia patul și să umble. Cât de adevărat a funcționat și funcționează răspunsul slăbănogului în viața noastră, adică nevoia de „Om” – de intermediar, de ajutor din partea semenilor – o știm cu toții. Am apelat la acest dialog biblic, întrucât, cercetând viața și activitatea lui Ilie Moise, am constatat că, pe lângă dota nativă – „talantul” primit de la Cel de Sus, pe care a știut să-l folosească și să-l înmulțească eficient, întocmai și la timp -, pe lângă locul și mediul binecuvântat în care s-a născut și a crescut (13 februarie 1948, Cut, Alba), apar, în existența sa, numeroși oameni providențiali, care l-au ajutat sau i-au influențat viața, felul său de a fi, destinul și parcursul profesional, realitate pe care, generos, o recunoaște și el în fiecare împrejurare: „întreaga mea copilărie stă sub semnul unor factori care m-au marcat puternic”, „mi-au marcat, într-un fel sau altul, destinul, mi-au influențat evoluția profesională”. „De la primele culegeri de folclor și debutul în presa vremii… și până în 2000, când mi s-a acordat premiul Ethnos pentru întreaga activitate, s-au perindat prin viața mea diferite persoane, personaje sau personalități care m-au stimulat ori influențat în opțiunile privind munca și proiectele de cercetare” (llie Moise, Efigii sentimentale, p. 7).

Ilie Moise a fost, de mic copil, avid de cunoaștere, a absorbit ca un burete care a absorbit tot ceea ce a primit din familie, din comunitatea sătească (din Cutul său natal, pe care l-a purtat în suflet și în minte și l-a „cântat” toată viața!), din școală, din facultate, de la oamenii pe care i-a cunoscut (părinți, bunici, consăteni, dascăli, mentori, prieteni, colegi, șefi, subalterni etc.), din lumea prin care a trecut, luând tot ceea ce a fost mai bun, neacceptând, de regulă, decât partea plină a paharului, pe care a sorbit-o cu nesaț, îmbogățindu-se spiritual. În timp, a simțit, din generozitate, nevoia firească să restituie ceva din preaplinul primit, drept răsplată, închinând celor care l-au format și l-au ajutat, „câte-o odă lirică” (după cum zicea Poetul!) − texte evocative, portretistice, omagiale etc. − valențe regăsibile în mai toate lucrările sale, dar în mod explicit, o face în cele două volume de Efigii sentimentale (vol. I, 2008, 190 p., vol. II, 2018, 228 p.) și în cartea La Cut, înapoi, pe filele culturii (2021, 212 p.).

Ilie Moise consideră că „succesul în cercetare (și nu numai …) este produsul a trei factori: inteligență, muncă și șanse” și, cinstit și modest, recunoaște: „În ce mă privește, șansele nu m-au ocolit”, și amintește: „șansa unor bunici … care mi-au transformat copilăria într-un nesfârșit basm”; „șansa … unor părinți iubitori”, care l-au crescut „în cultul muncii și al cinstei”, „șansa unor dascăli deosebiți”, care „m-au apreciat”: „învățătoarea Ana Vlad-Comăneci”, „profesorul Corneliu Codreanu”, „profesorii clujeni, Dumitru Pop și Ion Șeulean”; „șansa unor întâlniri esențiale, precum acelea cu profesorul Gheorghe Pavelescu, etnograful Cornel Irimie, arheologul Iuliu Paul, compozitorul Gh. Șoima, modele emblematice de dascăli și cercetători”; „șansa unor șefi și colegi admirabili, care m-au stimulat întotdeauna: prof. Ioan Munteanu, cercetătorul Horst Klusch, muzicologul Nicolae Scutea și universitarii Mircea Braga, Victor V. Grecu”. Nu în ultimul rând, omul de cultură multivalent, Ilie Moise nominalizează, pe drept, „o șansă pe care nu toți bărbații o au” (se referă la soția sa – Doamna Ana Moise): „o femeie dispusă să preia cea mai mare parte din sarcinile familiei pentru a avea eu liniștea atât de necesară cercetării” (Daniela Floroian, Ilie Moise la 60 de ani, Alba Iulia, 2008, p. 77.). Existența „unui pater familias autoritar”, în casa căruia s-a născut – bunicul paternal – „ascultat și respectat de întreaga comunitate”, l-a determinat să se supună normelor civice de bun-simț tradiționale, însușindu-și disciplina, ascultarea, rigoarea în îndeplinirea îndatoririlor. Mama (o Smarandă aprigă!), după ce Ilie absolvă șapte clase, își înfruntă soțul (care voia să-și dea copilul la școala profesională): „- Măi Gheorgheo, până avem două mâini și casă unde să stăm, mie nu mi-e teamă că murim de foame! Dacă el învață și-i cuminte, îl dăm la liceu să știu că-l țâiu cu lapte! Tu lucri la zid, iar eu cu copiii grijim vacile… Dacă reușești, te ținem, dragul mamii, să știu că râm cu deștele prin pământ” (Efigii I, p. 13).

Cea dintâi persoană care a crezut în puterile sale intelectuale a fost tânăra sa învățătoare, Ana Vlad – „dascăl de slove” – , care l-a încurajat încă din clasa întâi cu premiul I, dându-i micului său elev aripi. Aceasta rămâne modelul, dar și „instanța” spre care Ilie se va îndrepta în momente de cumpănă, gândind „Cum ar fi procedat, oare, învățătoarea mea, într-o astfel de situație?”.

Cronologic, urmează, în viața lui de elev, profesorul de Română și Istorie din clasele elementare (gimnaziale), Corneliu Codreanu, care, venit prin repartiție ministerială la Cut, este impresionat de valorile etnografice ale localității, de portul popular, și realizează un muzeu sătesc. Profesorul Codreanu a strâns, cu ajutorul elevilor săi (printre care se afla și Ilie Moise), icoane pe sticlă, ceramică, mobilă țărănească și costume populare, chindee (ștergare), relicve arheologice și alte obiecte cu valoare muzeografică, și a transformat orele din laboratorul școlii (în care amenajase muzeul) în lecții de etnografie și istorie locală.

Elevul Ilie Moise este atras de piesele muzeului, fiind impresionat, mai ales de „olanele romane” (tuburi de apeduct din ceramică arsă), descoperite cu prilejul unor lucrări de amenajare a drumului ce leagă șoseaua națională DN1 de localitatea Cut, în preajma fântânii de „La Chiatră” (istoricul Nicolae Branga a identificat, aici, „o villa rustica” romană); e fascinat, de asemenea, de icoanele pe sticlă strânse din tot satul. El va recunoaște rolul important pe care l-a avut profesorul său în devenirea viitorului colecționar: „Datorez apropierea timpurie de obiectul cu valoare patrimonială, unuia dintre primii mei dascăli – Corneliu Codreanu”. Din păcate, după plecarea profesorului, la Sebeș, muzeul se risipește, dar „sămânța fusese… aruncată”; drept urmare, câțiva dintre elevii săi au continuat să colecționeze obiecte cu valoare patrimonială, de factură arheologică („cioburi provenite de la «Fântâna Dârgului» – cea mai veche așezare descoperită pe hotarul comunei”) și, mai ales, au învățat să aprecieze și să protejeze obiectele cu valoare etnografică. Chiar și sătenii au înțeles să nu-și mai înstrăineze ceramica, mobila țărănească pictată și, îndeosebi, icoanele, căzute în dizgrație, părăsind locul sacru din «fruntea casei», unde, de veacuri, aveau onoarea să stea pentru închinat, și ajungând în bucătării sau, mai rău, în grajduri – devenite, după colectivizare (1962), magazii pentru depozitat orice (Seducția Muzeului, 2009, p. 10).

Pentru Ilie Moise, prof. C. Codreanu a fost providențial nu doar prin cultivarea pasiunii de colecționar și a „seducției muzeului”, ci și ca profesor de Limba română, care l-a pregătit intens pentru admiterea la Liceul din Sebeș. Încă din primele luni, elevul său se înscrie în „Asociația «Prietenii Muzeului»,” fiind preocupat de cunoașterea colecțiilor Muzeului Orășenesc Sebeș, și va începe el însuși, cu ajutorul prietenilor și rudelor, să își încropească o colecție de icoane pictate pe sticlă (fiind convins că le va salva de la degradare, poate chiar de la pieire, sau ferindu-le de lăcomia unor indivizi care cutreierau satele să le ia pe gratis, ca să le bișnițească mai târziu). Demersul său era și unul interesat, de ordin practic: se înțelegea cu proprietarii icoanelor să-l anunțe, în caz că se vor decide să le înstrăineze, garantând că le va achiziționa el.

Un rol important în cultivarea pasiunii pentru culegerea de folclor l-a avut bibliotecarul liceului din Sebeș, Iulian Ionaș, care, preocupat fiind să culeagă folclor cu sprijinul elevilor, a reușit „să declanșeze o pasiune devorantă pentru cercetarea culturii populare” (Efigii I, p. 8). De asemenea, un rol hotărâtor în devenirea viitorului folclorist, Ilie Moise, îl va avea bunica sa maternă, Mama Ană Mare „o bunică de vis”, care „era cel mai desăvârșit povestitor … și impresiona prin memoria sa fabuloasă. Era o arhivă vie a comunității și a neamului”, fiind și „cel dintâi informator” al nepotului său: în 1964, acesta culege de la ea „peste 80 de doine și balade”, pe care le-a consemnat „într-un carnețel”, ceea ce i-a facilitat participarea (la sugestia lui Iulian Ionaș), în anul școlar 1964-1965 (era în clasa a X-a), la un concurs de culegere de folclor, câștigând, detașat, premiul I și asigurându-și debutul în antologia Cântecele noastre – folclor poetic hunedorean (apărută la Deva, în 1969, în care Ilie Moise publica 22 de piese, iar pe fila de titlu, figura printre primii zece culegători), întocmită de prof. Petru Ardeu și prefațată de conf. univ. dr. Dumitru Pop, dascălul care va avea un rol determinant în viitorul său profesional, științific, cultural și didactic. Publicistic, Ilie Moise debutase încă din 1966 (16 iunie) în ziarul „Drumul socialismului” din Deva, cu articolul Personalități ale culturii hunedorene: Septimiu Albini.

După absolvirea liceului, Ilie Moise, între 1967 – 1972, frecventează cursurile Facultății de Filologie a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. Aici a avut șansa providențială să aibă ca profesori de Folclor pe Dumitru Pop și pe asistentul acestuia, Ion Șeulean, dascăli care i-au clădit viitorul său parcurs profesional (științific, cultural și universitar) și de care va rămâne atașat toată viața. Despre aceștia, Ilie Moise afirmă că „mi-au ordonat și, pe alocuri, amendat preocupările de tânăr cercetător”. În toamna anului 1990, va deveni doctorandul profesorului Dumitru Pop, urmând ca, numai după trei ani (în 1993), să susțină disertația cu tema Ceata de feciori la români, obținând titlul de doctor în Filologie – specialitatea Folclor, performanță ce i-a consacrat calea spre o carieră universitară și științifică de excepție, parcurgând toate gradele științifice și universitare într-un timp record: în 1993, obține gradul de cercetător principal II și titlul de conferențiar universitar, iar în 1995, este cercetător principal I și profesor universitar). Recunoștința discipolului față de magistrul clujean este minunată: „Pentru mine − spune Ilie Moise − Profesorul Dumitru Pop a fost persoana providențială care m-a marcat definitiv, omul care a apărut în viața mea atunci când a fost nevoie, întinzându-mi mâna-i ocrotitoare”. „Pentru mine, Profesorul Dumitru Pop rămâne OMUL, DASCĂLUL și MAGISTRUL care mi-a marcat … existența însăși”. Al doilea magistru din Facultate, Profesorul Ion Șeulean, a fost „dascălul prieten … cu o gândire suplă …, interesat în permanență de arhetipuri, de cele mai moderne metode de cercetare, de structurile adânci ale creației”. „Lui îi datorez − recunoaște Ilie Moise − cele dintâi noțiuni științifice despre cultura și civilizația tradițională; el a fost cenzorul blând și ferm al primei mele lucrări … și tot cu el am completat cele dintâi fișe de teren”. „Cu Profesorul Șeulean, în preajma lui, ne simțeam cineva, eliberați de complexe …” (Efigii I, p. 37-39).

Începând cu semestrul al doilea al anului universitar 1992 -1993, Ilie Moise va funcționa, vreme de un deceniu, la Facultatea de Istorie și Litere din Alba Iulia, predând mai multe discipline: Demografie istorică, Etno-arheologie, Bazele etnografiei, Etnologie, Antropologie culturală, Arta populară românească și a minorităților, Folclor literar românesc. Din martie 2000, devine titular, prin concurs, pe postul de profesor de Folclor și Etnologie la Facultatea de Litere, Istorie și Jurnalism, din cadrul Universității „Lucian Blaga” Sibiu, unde, funcționa deja, cu normă de bază, din anul universitar 1991-1992. Este urmaș al unei personalități de excepție a etnologiei contemporane: dr. Gheorghe Pavelescu, unul dintre cei mai importanți cercetători ai culturii și civilizației tradiționale, ilustru reprezentant al comunității academice sibiene.

Tânărul absolvent, Ilie Moise, repartizat la Centrul Creației Populare Sibiu, are șansa de a-i cunoaște, la scurt timp după repartiție, pe Profesorul Pavelescu și dr. Cornel Irimie – directorul Muzeului Brukenthal. Întâlnirea cu aceste personalități − spune Ilie Moise −, ca de altfel și întâlnirea cu profesorul Dumitru Pop, poate fi considerată esențială. Acestora le datorează cooptarea în colectivele de specialiști antrenați în cercetările interdisciplinare din diverse zone (Mărginimea Sibiului, Țara Oltului, Cârțișoara, satul lui Badea/ Gheorghe / Cârțan), având privilegiul să lucreze alături de «legende» ale etnologiei românești, precum: Traian Herseni, Elena Secoșan, Boris Zderciuc, Paul Petrescu ș.a.

Ilie Moise mărturisește că, pentru generația sa, profesorul universitar, Gheorghe Pavelescu, „reprezintă intelectualul în accepțiunea cea mai complexă a cuvântului, cercetătorul bine informat, care ne-a asigurat, în anii ᾿70, o legătură directă… cu lumea interbelică, cu acea generație de elită a României Mari − din care făceau parte Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinți, Dimitrie Gusti sau Romulus Vuia − și magistrul la care alergam ori de câte ori ne împotmoleam la redactarea unei lucrări … să ne deslușească orice lucru pe care nu-l înțelegeam…; întâlnirea cu Profesorul Pavelescu rămâne una esențială, cu un rol aparte în evoluția mea ca om și cercetător” (Efigii I, p. 83).

Cornel Irimie – directorul celui mai vechi muzeu din spațiul românesc (Brukenthal) și profesor de Etnografie, cu o prestigioasă activitate științifică, îl cucerește „definitiv” pe tânărul specialist, venit de la Universitatea clujeană, descoperind în el un „posibil magistru”, „ocupând … locul gol lăsat de dascălii din Cluj”. Profesorul i-a dat un sfat pe care acesta l-a urmat ad litteram toată viața, asigurându-și, astfel, succesul: „orice tânăr responsabil trebuie să-și fixeze o țintă (în viață, n. n.), mijloacele (de realizare, n. n.) și timpul (necesar, n. .n.) în care trebuie să ajungă acolo. «Nu trebuie să te abați de la această țintă – spunea C. Irimie – în niciun caz dacă vrei să împlinești în viață ceva»„ (Efigii I, p. 72). Acest sfat înțelept nu numai că a fost urmat de viitorul profesionist în multiple domenii, dar a fost transmis și inoculat și viitorilor săi studenți, îndemnându-i să le devină profesiune de credință.

Ilie Moise a fost receptiv la tot ce oamenii de bine l-au sfătuit și l-au ajutat, oameni pe care i-a reținut, imaginea lor rămânându-i încrustată în memorie, pentru ca, mai târziu, să le închine câte-o „odă lirică” în „efigiile sale sentimentale”, în care se află, după cum însuși spune, „toată lumea prin care am trecut, o lume populată cu prieteni …”.

Momentul întâlnirii cu dr. Ioan Brate (prin 1967, în vremea studenției), fost jurisconsult al județului Cluj, coordonatorul primelor cercetări privind realizarea unei monografii a Cutului, are consecințe complexe, „cu multiple și profunde semnificații pentru evoluția mea ulterioară”. Întâlnirea a devenit pentru Ilie Moise principalul stimul în continuarea cercetărilor privind satul și oamenii săi. Văzând aplecarea tânărului student pentru istoria satului, cât și bogăția informațiilor pe care le posedă referitor la satul natal, dr. Ioan Brate, la despărțire, îi mărturisește: „Tinere, ești – de departe – cel mai bun cronicar al Cutului!”. Încrederea „fără margini” și aprecierile constante ale juristului Brate față de preocupările tânărului cercetător i-au consolidat „încrederea în propriile forțe și în posibilitățile intelectuale”, însă l-au și responsabilizat: „Cred – afirmă Ilie Moise – că atunci s-a produs opțiunea definitivă pentru o carieră științifică de cercetător al culturii și civilizației tradiționale”. Peste ani, referindu-se la momentul când ajunsese directorul Teatrului de Stat Sibiu, Ilie Moise spune: „cel mai frumos cadou pe care i l-am putut face vreodată a fost numirea mea în funcția de director al Teatrului”.Atunci dr. I. Brate a exclamat: „Mi-ai confirmat, tinere domn, cele mai optimiste evaluări!” (Efigii I, p. 33).

Despre prof. univ. dr. Mihai Pop de la Universitatea din București, Ilie Moise afirmă, într-una dintre „efigiile sale sentimentale”, că „fiecare întâlnire cu Profesorul era o sărbătoare”. Despre profesorul bucureștean află încă de la începutul studenției de la cursurile și seminariile profesorilor săi, Dumitru Pop și Ion Șeulean, care îl citau adesea, subliniind „modernitatea” și „viziunea de tip holistic, tenta antropologică”, precum și „viziunea integratoare asupra culturii tradiționale românești”. Primul contact direct cu Profesorul Mihai Pop se va întâmpla la colocviile naționale ale cercurilor studențești de folclor din țară, fiind impresionat de „modernitatea discursului, firescul și amabilitatea în relațiile cu ceilalți”. La susținerea tezei de doctorat, Ilie Moise a fost onorat de Profesor „cu un referat măgulitor”, iar mai târziu acesta l-a inclus în unele comisii de doctorat pe care le conducea. Pentru generația sa, Profesorul Mihai Pop a fost creatorul școlii etnologice românești.

Imaginea profesorului universitar Nicolae Constantinescu, de la Universitatea din București, i-a rămas în minte lui Ilie Moise cu statutul său de succesor al profesorului Mihai Pop, formând cu acesta un „celebru cuplu”. Profesorul Constantinescu, apreciază cercetătorul Ilie Moise, „impunea, încă din deceniul opt al veacului trecut, un nou mod de cercetare, o nouă perspectivă în tratarea culturii populare, aceea a antropologiei structurale”, motiv pentru care l-a invitat și îi mulțumește pentru participarea la sesiunile de comunicări științifice ale folcloriștilor sibieni („dând strălucire și consistență reuniunilor”) și pentru „substanțialele colaborări la revista «Studii și comunicări de etnologie»„. Nu întâmplător, prof. Moise îl consideră „dascălul meu din capitală”, căruia îi transmite, cu recunoștință, „cât de mult îi datorez și cât de mult îl prețuiesc” (Efigii I, p. 47-48).

Cea dintâi instituție de cercetare, cunoscută îndeaproape de Ilie Moise este Arhiva de folclor a Academiei Române din Cluj (ctitorie a folcloristului Ion Mușlea, din 1930), unde a învățat, „pe viu abc-ul investigației științifice”. Aici a avut șansa să cunoască personalități marcante ale etnologiei românești, precum Ovidiu Bîrlea, Valer Butură, Nicolae Bot, și, tot aici, a cunoscut și s-a împrietenit cu cercetători de elită precum: Ion și Maria Cuceu, Virgiliu Florea, Lucia Iștoc, Hanni Markel etc. Aici – mărturisește Moise − și-a făcut „anii de ucenicie” și, luând modelul Clujului, îndată după repartiția ministerială, prima sa inițiativă a fost înființarea Arhivei de Folclor a Asociației Folcloriștilor și Etnografilor din Județul Sibiu, iar la numai un an, scoate primul număr al revistei „Studii și comunicări”, mai târziu, periodicul Academiei Române, „Studii și comunicări de etnologie”. După un timp, de frumoase realizări, la sfârșitul anilor ᾿80 ai veacului trecut, a devenit cercetător al „Centrului de Științe Sociale al Academiei Române” – filiala Sibiu, ulterior, „Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu”.

Ilie Moise a avut șansa ca, ajuns la locul de repartiție, în prima zi, la 1 august 1972, să găsească oameni cooperanți (viitorii colegi) care i-au dat încredere: prof. Nicolae Presecan – vicepreședintele Direcției Județene pentru Cultură și director interimar al Centrului Județean al Creației Populare, prof. Maria Fanache „vremelnic președinte al Comitetului Județean pentru Cultură și Artă Sibiu”, Nicolae Molodeț − secretarul de partid și inspector-șef − „omul cel mai informat din instituție”, care l-a convins − cu argumente − că „informația înseamnă putere, că a ști înseamnă întotdeauna și a putea”, Petre Dumbrăveanu (pictor), Nicolae Scutea ș.a. Toți, în aceeași zi, s-au deplasat la Rășinari pentru o întâlnire cu profesorii de arte tradiționale de la clasele externe ale Școlii Populare de Artă: Mircea Lac și Igor Dimitrescu; cu directorul Căminului Cultural, Ghiță Cruciat, cu dirijorul corului, prof. Ion Iliuț, cu energica directoare a muzeului sătesc – Zoe Muțiu.

Observându-și colegii „la lucru”, noul angajat urmărea cu atenție, ca să obțină „reale câștiguri”, și își amintește: „Eram numai ochi și urechi și încercam să «fur» câte ceva din meseria de «metodist»„. Rămâne impresionat de modul în care cei doi dascăli, Mircea Lac și Igor Dimitrescu, tratau elementele de cultură tradițională. De cei doi, îl va lega o „caldă și lungă prietenie”.

După decenii bune, fostul metodist conchide că acea primă zi de lucru plină, de la 1 august 1972, „a rămas un simbol, o sinteză a tuturor zilelor, lunilor și anilor” ce au urmat, în care „dominantă a rămas legătura cu terenul”.

În toamna aceluiași an al repartiției, Ilie Moise, născut într-o zodie norocoasă, are șansa să aibă director pe Ion Rahoveanu, poet, fost redactor la „Tribuna” și, mărturisește el, „vechi prieten al familiei mele. Ne legau atâtea și atâtea amintiri din anii petrecuți la Cluj, Răhău sau la Cut …”. Cu noul director și-a început cariera fără stres, colaborând foarte bine, întrucât acesta „aducea în lumea culturii sibiene sensibilitatea, exigența și profesionalismul creatorului de literatură”, eliminând „amatorismul din start” (Efigii I, p. 52-53).

Transferat, după circa doi ani și jumătate, ca inspector la Comitetul de Cultură, dobândește noi colegi, începând cu Mircea Braga, eseist și critic literar, viitor „diriguitor” al Comitetului de Cultură Sibiu, cu rezultate de excepție, promotor al spiritualității și culturii românești în context european, editor tipărind sau reeditând cărțile de o valoare inestimabilă, încurajând literatura sud-transilvăneană, publicist redutabil, reprezentant de marcă al elitei sibiene. Cunoaște, de asemenea, pe Horst Klusch, cercetător colecționar, specialist în ceramică germană (împreună cu acesta, în 1983, publică volumul bilingv − român și german − Portul popular din județul Sibiu), pe Ion Mariș, responsabil al Comisiei de răspândire a cunoștințelor, viitor director al Bibliotecii Județene „Astra” Sibiu. Mai târziu, Moise va avea ca președinte pe Ioan Munteanu, profesor, fost șef al Secției de învățământ, cultură, sănătate și cercetare științifică al regiunii Brașov, iar în ultimii ani ai deceniului șapte, a devenit președintele Comitetului Județean de Cultură Sibiu, numindu-l director al Teatrului de Stat din Sibiu și încredințându-i Administrația comună a instituțiilor profesioniste de spectacol din Sibiu. „Ca șef direct, mărturisește Moise, mi-a acordat încredere totală, fapt ce mă onora și intimida totodată: dețineam ștampila cu viza pentru tipăriturile din instituțiile subordonate, îl reprezentam în întâlnirile de cel mai înalt nivel, mă consulta în probleme relativ sensibile” (Efigii I, p. 53-58). Prof. I. Munteanu rămâne, după părerea lui Ilie Moise, unul dintre cei mai competenți diriguitori ai culturii sibiene, dascăl și om al cetății: a înființat Institutul de Învățământ Superior Sibiu, a inițiat Festivalul cultural-artistic „Cibinium”, a reluat apariția revistei „Transilvania”, a redimensionat rețeaua muzeistică a Sibiului etc.

Printre personalitățile importante ale culturii și civilizației noastre sătești, pe care le-a cunoscut Ilie Moise, se numără și Gheorghe Focșa, colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, director, între 1948-1978, al Muzeului Satului din București; pe acesta l-a întâlnit cu prilejul unui spectacol susținut acolo de „Ansamblul folcloric” al Liceului Miercurea Sibiului (axat pe „rituri și ceremonii specifice obiceiurilor legate de seceriș din Țara Secașelor”), spectacol apreciat de Gh. Focșa, care, în convorbirea cu Moise, aflând că e interesat de confreriile de tineret din sudul Transilvaniei, i-a recomandat să consulte studiul său, Le village roumain pendant les fêtes religieuses d᾿hiver (publicat la Paris și București, între 1940 – 1942) și i-a dat câteva sugestii de mare folos, privind unghiurile din care ar putea fi abordate cetele de feciori.

Rășinăreanul Corneliu Dragoman, format în perioada interbelică la București, cu o educație solidă, a avut șansa rară de a trăi în apropierea unor personalități precum Octavian Goga, Emil Cioran, MirceaVulcănescu, Dimitrie Gusti etc., devenind o personalitate complexă, preocupată de teatru, de arta spectacolului, de cercetarea etnologică, de creația artistică; marea sa dragoste a fost Rășinarii și oamenii săi, cărora le devine „monograful ideal”, cunoscând „totul” despre satul său. Ilie Moise recunoaște că pe el l-a ajutat mult: „Pentru mine, Corneliu Dragoman rămâne … intelectualul bine informat care mi-a asigurat, în anii ᾿70, o legătură directă … cu lumea interbelică, despre care știam atât de puține lucruri”; „încrederea și prietenia sa… o consider o favoare pe care soarta mi-a hărăzit-o, iar întâlnirea cu Corneliu Dragoman rămâne, pentru mine, una fundamentală, care mi-a înlesnit accesul la o lume completamente necunoscută generației mele”, având „un rol esențial în evoluția mea ca om și cercetător” (Efigii I, p. 89).

Sunt multe alte zeci de persoane și personalități față de care Ilie Moise își „plătește datoriile” cu generozitate, amintindu-le în scurte texte sau pomenindu-le pur și simplu, veșnicindu-le prin cărțile sale. El se dovedește îndatoritor față de binefăcătorii săi și, de aceea, îi place „să dea Cezarului ce-i al Cezarului”, să-i răsplătească printr-un „laudatio” sau un „curriculum vitae”, un medalion etc. Cu toate acestea, își exprimă nemulțumirea față de sine însuși, că nu a putut face mai mult: „mereu preocupați de măruntele probleme cotidiene … uităm prea des să facem gesturi de dreaptă cinstire, care onorează, deopotrivă, presa, urbea și cultura … Uităm … să consemnăm apariția unei cărți … trecem cu prea multă ușurință peste aniversarea unor scriitori și oameni de cultură …” (Efigii I, p. 175).

În textele sale, uneori simple tablete, în care surprinde esențialul − trăsăturile care definesc fiecare „efigie” −, se dovedește bun cunoscător al psihologiilor umane: descifrează felul de a fi al oamenilor încă de la prima vedere. Stilul său este atractiv, adesea chiar captivant, declanșând curiozitatea: simți nevoia (plăcerea) să parcurgi textul până la capăt. Prezintă „personajele” sale, raportându-le, adesea, la sine, la relațiile sale profesionale, culturale, științifice, colegiale sau prietenești; astfel, „efigiile” sale, care sunt și „sentimentale” au tentă memorialistică.

În demersul său, autorul dovedește o memorie aparte, admirabilă, ceea ce îi permite să evoce, cu talent literar (în primul rând, portretistic), zecile (dacă nu, sutele) de „personaje” decupate din „lumea prin care a trecut”; în acest sens, realizează nu doar niște medalioane singulare, ci angajează și epoca la care se referă, făcând judecăți de valoare pertinente.

Pe lângă omul de știință, activistul cultural, omul de la catedră, Ilie Moise are ceva în plus față de ceilalți cercetători, autori de cărți, de studii și articole, și anume pasiunea sa de colecționar de obiecte de patrimoniu, materializată în colecțiile pe care le-a realizat încă din tinerețe în satul său natal, în propria casă din Cut, apoi în cea din Sibiu.

Ilie Moise rămâne în cultura românească și prin colecțiile sale, între care cea mai importantă este „Casa apicultorului”, achiziționată de Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, în 2008, cu aprobarea Ministerului Culturii și Patrimoniului. Gospodăria de la Cut, aflată acum la Muzeul Satului, este, după părerea muzeografilor Ioan Godea și Ionuț Dumitrescu, reprezentativă „pentru «economii transilvani» din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când se conturează, cu adevărat, elita rurală românească… reprezentativă pentru ocupațiile agro-pastorale, viticole și, desigur, apicole, din sudul Transilvaniei, dar și o casă care poartă, deopotrivă, pecetea Blajului și a Astrei, a acelei lumi care a produs clasa de mijloc din Transilvania secolului al XIX-lea, făuritoarea Marii Uniri”.

Înstrăinarea „Casei …” de la Cut a reprezentat un sacrificiu prin care Ana, soția lui Ilie Moise, renunță la „Raiul” despre care crede că „nu poate arăta altfel decât ca grădina și casa noastră” (Ilie Moise, Povestea caselor − Casa Cut, 2013, p. 61). Specialiștii sibieni și localnicii (din județul Alba) și-au exprimat și ei regretul că gospodăria a părăsit județul, însă proprietarul ‒ Ilie Moise ‒ precizează că aceasta n-a rămas în județul Alba sau Sibiu, întrucât „prin transferul acesteia în Muzeul Satului din București, am așezat localitatea și zona Secașului Mare pe harta culturii și a patrimoniului cultural național” (Casa Cut, 2013, p. 61).

Prof. dr. Dumitru LAZĂR,

Râmnicu Vâlcea