Cuvântul Părintelui Arsenie

“Din osândirea aproapelui, vor veni peste tine o mulţime de primejdii, din care vă spun doar două: vei cădea şi tu în toate păcatele pe care le-ai osândit la alţii – ca drept învăţătură de la Dumnezeu, că erai dator să te milostiveşti, iar nu să osândeşti. Drept aceea, roagă-te pentru fratele tău să-l ierte Dumnezeu şi să te ierte şi pe tine. “ (a doua, săptămâna viitoare)

În această săptămână avem o pleiadă de sfinţi sihaştrii, care au fost însă mari asceţi, mari rugători ce practicau rugăciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”, postul aspru cu pâine, sare şi apă – prin aceasta fiind iniţiatorii isihasmului, care s-a înpă­mântenit la Sfântul Munte Athos, şi de acolo a venit prin călugării români athoniţi şi pe teritoriul ţării noastre. Totodată aceşti bărbaţi sfinţi au fost şi mari apărători a-i credinţei ortodoxe, propovăduind dumnezeirea Lui Iisus Hristos, ca Fiul deofiinţă cu Tatăl, şi luptători contra ereziei promovate de un preot egiptean Arie, influenţat de scriitorul Origen, care susţineau că Iisus Hristos nu este Fiul deofiinţă cu Tatăl, ci este prima creatură făcută de Dumnezeu. Îi vom prezenta pe scurt:

17 Ianuarie – Sfântul Antonie cel Mare.

S-a născut în Egipt şi a trait între anii 250-356 d. H. La 20 de ani şi-a vândut averea rămasă după moartea părinţilor, a dus-o pe sora lui la o mânăstire de maici, şi el s-a afundat în pustiul din jurul Nilului. A ieşit din pustiu în Alexandria ca să fie martirizat îm­preună cu toţi creştinii în vremea persecuţiei dezlănţuite din porunca împăratului de la Roma, Diocleţian. Dar, pentru viaţa lui sfântă, fără să vrea el, se făcea nevăzut, aşa încât nu a fost prins. Şi-a dat seama că nu este vrednic să moară martir şi s-a întors înapoi în pustiu. A avut mii de ucenici pe care i-a ordonat în diferite locuri ale pustiei. A stat trei zile în convorbiri cu Atanasie, patriarhul Alexandriei, care i-a şi scris viaţa după ce Antonie a plecat la Domnul. A trimis trei scrisori către împăratul Constantin cel Mare, care căzuse în erezia ariană, deşi el convocase Sinodul I Ecumenic din 325 la Niceea, şi semnase hotărârile dogmatice, inclusiv primele şapte articole ale Crezului. Prin aceste scrisori, Antonie îl apăra şi pe Patriarhul Atanasie, care fusese condamnat de împărat la exil.

Ştim din viaţa lui multe minuni, dar una o redăm pe scurt aici: mergând prin nisipul pustiei, a lovit cu piciorul o căpăţână, un craniu. După ce a luat-o în mână, a întrebat a cui este căpăţâna. Mortul i-a răspuns, i-a spus că a fost închinător la idoli, că este în iad şi îi cere să se roage pentru el să iasă de acolo. Antonie i-a făgăduit că aşa va face. S-a rugat pentru el şi i s-a descoperit că a fost scos din iad. Şi-a cunoscut sfârşitul vieţii şi le-a poruncit ucenicilor săi să-i îngroape trupul în loc ascuns, ca să nu fie venerat de creştini. A trăit peste 105 ani. Ştia să citească dar nu ştia să scrie, sau nu a vrut să scrie. Au rămas de la el cugetări şi întâmplări, sfaturi care au fost copiate de ucenici în limba coptă.

În Filocalia, părintele Dumitru Stăniloae aşază la începutul primului volum tipărit la Sibiu în 1946, din învăţăturile Sfântului Antonie – “Cele 100 de capete”, după traducerea părintelui Serafim Popescu care le-a copiat şi tradus în anul când a fost la Muntele Athos. Alte pilde şi întâmplări sunt punse în Patericul. Iată una: A întrebat cineva pe Avva Antonie: ce să păzesc eu ca să plac Lui Dumnezeu? Şi răspunzând, bătrânul a zis: oricunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înainte întot­deauna şi orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi, şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă. Acestea trei păzeşte-le şi te vei mântui”. (Patericul, 1999, pg. 8)

Avem o părticică din moaştele Sfântului Antonie cel Mare – care au fost totuşi descoperite după mulţi ani şi împărţite în lume, la Biserica Sfântul Antonie Curtea Veche, din Bucureşti, de lângă Hanul Manuc, precum şi în Sibiu avem biserica cu hramul Sfântul Antonie pe strada Nicolae Iorga. Îi onorăm pe cei care poartă numele Antonie.

18 Ianuarie – Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.

Şi el era egiptean şi a ajuns monah sub influenţa sfântului Antonie. A fost hirotonit diacon şi împreună cu patriarhul Alexandru al Alexandriei, au mers la Sinodul I Ecumenic. Aici, Athanasie a fost inspirat de Sfântul Duh şi a creat adverbul “deofiinţă”, care a fost marea revelaţie a hristologiei de la acest Sinod, şi a fost introdus în Simbolul de Credinţă – “deofiinţă cu tatăl”. Pentru acest cuvânt creat de el, Atanasie este numit în Sfânta Tradiţie, părintele ortodoxiei. Ajuns patriarh al Alexandriei în anul 328 de la Hristos, se implică în lupta contra arienilor. Scrie câteva tratate printre care “Despre întruparea Cuvântului” şi multe epistole pe care le trimite în toată lumea. Este condamnat chiar de Constantin cel Mare la exil, dar prin intervenţia Sfântului Antonie, este primit la Constantinopol să se justifice în faţa împăratului, care îl absolvă şi-l repune în scaun. Dar chinurile patriarhului nu s-au încheiat nici după moartea lui Constantin în anul 337. Urmaşii lui la tron, Constantin al II-lea, Constanţiu şi Constans, şi-au împărţit imperiul. Şi ei l-au prigonit pe Atanasie, mai ales din cauza intrigilor politice pe care arienii din Alexandria le făceau. A fost de două ori exilat iarăşi. A fugit la Roma, unde a fost găzduit de papa Iulius. A mers la Treveri în Galia să ceară sprijin la Constans. Dar Constans moare şi vine pe tron Iulian în 361, care îl exilează. Acest împărat a apostaziat de la creştinism, în 363, moare ucis în Persia în chip minunat, lovit cu suliţa de Sfântul mare mucenic Mina, pe care mii de creştini l-au rugat să-i scape de Iulian. Noul împărat Iovian îl recheamă din exil pe Atanasie, dar moare şi acesta peste un an, şi locul lui îl ia Valens, un arian convins, care-l trimite în exil. Dar în 366 îl recheamă sub presiunea mulţimilor de călugări din Egipt. În plină maturitate, sfântul Atanasie scrie cele mai profunde lucrări.

Moare în 2 mai 373 d.H.. Este tradus şi de teologii români, în special de părintele Dumitru Stăniloae, şi considerat părintele hristologiei ortodoxe.

Părinte Atanasie, luminează-ne credinţa.

19 Ianuarie – Cuviosul Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul, cel tânăr şi sfânta mucenică Eufrasia, fecioara.

Macarie Egipteanul, zis şi cel mare, s-a născut în anul 300 d.H. S-a călugărit în pustiul Egiptului de mijloc, în valea Nilului. A dus o viaţă aspră, practicând postul, rugăciunea lui Iisus şi munca. Zilnic împleteau din papură coşuri. A fost hirotonit preot. Învăţăturile lui au fost copiate de ucenici şi le aflăm ca Sentinţe sau apoftehmata, precum şi omilii duhov­niceşti. Sunt cele mai profunde sentinţe ale literaturii ascetice. A fost exilat împreună cu alţi monahi pe o insulă din valea Nilului, locuită de egipteni păgâni, ca să fie omorâţi. Prin minuni şi cuvinte duhovniceşti, i-a încreştinat pe toţi. Moare în anul 390.

L-a influenţat printre alţii pe Sfântul Ioan Gură de Aur, şi pe Dionisie Areopagitul.

Macarie cel tânăr era şi el egiptean şi a trecut la Domnul în anul 394. Era un mare făcător de minuni. Cuvintele lui s-au transmis pe cale orală. Se cunoaşte şi o scriere transmisă de ucenici cu titlul “Despre ieşirea sufletului”.

Sfânta mucenică Eufrasia fecioara, a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian (284 -306), care au dezlănţuit o mare persecuţie anticreştină. Un soldat din cei care erau trimişi să-i aresteze pe creştini în cetatea Nicomidia, azi Turcia, a intrat şi a prins-o pe fecioara Eufrasia. Ea se jurase să rămână mireasa Lui Hristos. Ca să scape, s-a folosit de un şiretlic. I-a cerut ostaşului să aducă buruieni anume din grădină ca să îi facă o fiertură de dragoste. Acesta a trimis-o pe ea după buruieni. S-a întors cu buruienile şi le-a aşezat pe gâtul său şi i-a zis soldatului: ia sabia şi loveşte în grumajii mei cât vei putea şi te vei încredinţa că buruienile vor fi făcătoare de minuni. Soldatul a lovit-o tăindu-i capul. Aşa a murit fecioara ca mireasă a Lui Hristos, fără să-şi piardă fecioria. Numele fecioarei Eufrasia şi-l iau multe măicuţe la călugări. Sfântă Eufrasia, ocroteşte-ne pe toţi cu rugăciunile tale.

20 Ianuarie – Sfântul Eftimie cel Mare

S-a născut în cetatea Melitina din Armenia, în 371 de la Hristos. De frica prigoanei dezlăn­ţuite atunci în Persia, a fugit în Arabia. A ajuns şi în Palestina unde a făcut mulţime de ucenici şi a întemeiat câteva mănăstiri. A avut o mare influenţă ortodoxă asupra călugărilor în vremea ereziei lui Nestorie patriarhul, care susţinea că Maica Domnului este doar Născătoare de Hristos, şi nu născătoare de Dumnezeu. S-a cunoscut cu Sfântul Sava care a organizat mănăstirea Marea Lavră din Sinai. A trăit peste 90 de ani.

21 Ianuarie – Sfântul Maxim Mărturisitorul

Pentru credinţa sa ortodoxă, i s-a tăiat mâna dreaptă, şi i s-a smuls limba din rădăcină, din porunca împăratului. Şi aşa chinuit, a fost trimis în exil în nordul Mării Negre.

A scris cele mai profunde tratate teologice din domeniul hristologiei. A făcut Scolii, adică interpretări la scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, pe care îl considera ucenicul Sfântului Apostol Pavel, şi nu precum cercetătorii apuseni moderni, pseudo-Areopagitul. Printre scrierile lui amintim Ambigua, Mistagogia, Întrebări şi dubii.

A fost, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae – care i-a tradus şi comentat scrierile, cel mai profund teolog creştin din toate timpurile, pentru că, vorbind despre raţiunile implantate în Creaţie de Dumnezeu, a formulat o definiţie a materiei unică şi de neegalat: “Materia este raţionalitate în mişcare”. A fost egalat de filozoful Hegel; despre Sfântul Maxim a scris mult şi părintele profesor Ică Ioan Jr. care a tradus şi actele procesului prin care a fost condamnat Sfântul Maxim. Citindu-le, parcă sunt actele unui interogatoriu făcut de Securitate condamnaţilor politici în vremea dinainte de Revoluţia din Decembrie 1989.

Să le urmăm exemplul de bărbăţie şi credinţă.

Preot Nicolae Streza