* Aşa vedea Petre Ţuţea viitorul României şi, pare-se, nu se înşela prea mult, dacă privim în jur şi încercăm să înţelegem ce se întâmplă în lume. Parcă oamenii şi-au pierdut răbdarea şi liniştea cea de toate zilele, prin toate cotloanele lumii încolţind sămânţă de scandal din te miri ce. Am crezut că au învăţat câte ceva din cele două războaie mondiale stârnite în secolul trecut, dar trăim parcă într-o permanentă iarnă a nemulţumirilor. Toţi mai marii lumii vorbesc la conferinţe internaţiona­le şi la congrese despre pace, iar pe la spate se înarmează, se blindează, încheie acorduri secrete, iar cei care au pâinea şi cuţitul-câţiva mari şi tari -mai vor, nu le ajunge cât i-au călărit şi asuprit pe cei amărâţi. Dă, Doamne, ca gura cu doi dinţi a bătrânului Ţuţea, aflat cu un picior în groapă, să nu fi spus adevărul. * De două ori pe an, unii români îşi amintesc de Eminescu şi-l omagiază: flori, coroane, serbări, spectacole şi alte alea. Nimeni nu spune că Eminescu, înainte de a fi poet, a fost om şi jurnalist miştocar. Iată un portret făcut de el din peniţă: "Arăta mai mult a tâlhar decât a popă, dar ce-are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se de­prinsese a fi prost şi beţiv. Tatăl său fusese porcar la sat şi, fiindcă băiatul lui era leneş, rău şi târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi, pe lângă toate astea, îl mai chema şi Ermolachie Chisăliţă. "Eminescu putea fi sarcastic şi nedrept când nu scria versuri suave. * Nu l-am găsit în Enciclopedia Tribunei, autor Vasile Crişan, pe Toma Simtion, tipograf, publicist, poet, publicat de O. Goga în Tribuna. A murit în primăvara anului 1909. Ca un omagiu, Goga i-a publicat, postum, un poem-testament: "Şi de va fi să mor odată/Pe crucea mea nu scrieţi nume/Să nu se ştie niciodată/C-am mai trăit şi eu pe lume/La căpătâi să-mi puneţi piatră/Pe veci să-mi străjuie mormântul/Să n-aud patimile lumii/Să nu simt cum şuieră vântul/…/ Şi de-ţi cosi vreodată glia/Sub care dorm atâtea gânduri/Lăsaţi să steie păpădia/Podoabă celor patru scânduri". Unele articole publicate erau semnate "Brutus". * Am reci­tit câteva pasaje din cartea semnată de Radu Vasile "Amintirile unui prim-ministru", apărută la Humanitas. E fadă în multe pagini, dar are şi sclipiri de can-can: "Cel mai pe­nibil rol l-a întruchipat Ana Blandiana, o femeie căreia îi intrase în cap că poate să dea sfaturi în materie de politică unor oameni precum Coposu, Cunescu, Diaconescu sau Raţiu" şi "Unul dintre consilieri, un medic ce se voia consilier pe probleme de sănătate, mi-a fost reco­mandat de Constantinescu, pe motiv că "ştie să facă o extraordinară revistă a presei!" Când am decis să-l dau afară, medicul acesta n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să se lege de scaun în biroul lui, protestând astfel faţă de măsura nedreaptă pe care o luasem…" Ei au fost şi sunt oamenii care ne conduc destinele. * Un poet drag mie, pe nume Geo Dumitrescu, cu mulţi ani înainte, şi-a intitulat un poem "Libertatea de a trage cu puşca" parcă bănuind ce vremuri vor veni şi vom muri. Iată că trăim într-un timp în care suprema libertate este aceea de a trage cu puşca, indiferent în cine şi de ce.