Apreciat astăzi pentru frumusețea sa, pentru viața bună a locuitorilor și pentru exemplul de conviețuire, Sibiul nu a fost întotdeauna astfel. Au existat momente uluitoare prin dramatism, dar și prin judecățile care au stat la baza întâmplării lor. 

Piața Mare este scena celor mai vechi dintre aceste episoade. Acolo a tronat  până la mijlocul secolului al XVIII-lea statuia lui Roland la umbra careia se petreceau cele mai șocante scene din viața comunității: decapitările, spânzurările sau arderile pe rug. Tot în  piață și tot atunci se afla “cușca nebunilor” acolo unde erau închiși pentru perioade scurte cei ce se făceau vinovați de infracțiuni minore, bețivii sau vinovații de scandaluri.

Cronica lui Emil Sigerius menționează câteva dintre crudele evenimente din Piața Mare: decapitarea a trei răsculați în 1556, arderea pe rug a văduvei comitelui Valentin Seraphin, acuzată de vrăjitorie (1653), apoi, la distanțe de mai mulți sau mai puțini ani, arderea altor femei vinovate de același lucru. Au loc, tot în Piața Mare, decapitări și spânzurări.

Istoricul Zeno Pinter explica acum câțiva ani, într-un dialog cu jurnalistul și poetul Valentin Iacob de la FormulaAS, că la Sibiu, “rugul stătea în Piaţa Mare, chiar dacă nu era în curs vreun proces. Lângă el, pândeau permanent  spânzurătoarea, eşafodul şi jugul. Căci era rânduit ca fiecare să sufere după rangul lui. Comitele Sibiului, Von Harteneck, fiind nobil, a fost decapitat cu spada (…). Pe când un hoţ de rând era spânzurat, iar o vrăjitoare, arsă pe rug. Rugul, spânzurătoarea, eşafodul şi jugul erau simbol şi avertisment. Cine venea în oraş şi le vedea ştia că aici nu e de glumă cu legea şi ordinea”.

“Vrăjitoarele” aveau, însă, parte și de o altă pedeapsă, la fel de tragică: înecul într-un lac existent pe atunci în zona străzii Gheorghe Lazăr de astăzi. Acuzele erau construite pe întâmplări dintre cele mai ridicole.

“Vrăjitoarea era o persoană mai altfel decât ceilalţi: văduvă, moaşă, femeie singură. Nici femeia frumoasă nu era la adăpost. În acele vremuri, domnea peste tot spaima de vrăjitoare. Dacă se întâmpla ceva inexplicabil, dacă ţi se îmbolnăvea vreun copil din senin – atunci era sigur că i s-a făcut o vrajă ori i s-a pus blestem. Grave erau şi acuzaţiile de farmece pentru distrugerea căsniciilor. Chiar şi atunci când câinii începeau să latre în preajma unei femei, sau dacă pruncii începeau să scâncească – toate erau semne de putere vrăjitorească. Dar ajungeau şi indicii de nimic: o privire mai intensă cu ochii verzi, vreo pisică neagră, până şi un neg pe față”- povestește în același dialog istoricul sibian Zeno Pinter.

Mulți ani mai târziu, istoria dă ocazia Sibiului să-și aducă propria contribuție la ororile naționale și internaționale. În timpul ascensiunii Germaniei hitleriste, a persecuției și asasinării evreilor, la Sibiu se luau măsuri similare. Începuse o dezgustătoare vânătoare de evrei, iar măsurile generale își găseau corespondent local.

Ziarul sibian “Acțiunea” scria în februarie 1938  despre, acolo unde o farmacistă a fost descoperită ca fiind evreică “în inima celui mai românesc sat”, lucru de neimaginat. Gazeta își construiește relatarea plecând de la un citat atribuit istoricului german Theodor Mommsen care ar fi spus că  evreii “sunt cel mai activ microb”. 

Erau anii în care, în România, deci și în Sibiu, evreii treceau prin vremuri cumplite, li se limitau drepturile, de la cel de a avea slujitori creștini și până la cel de a profesa, de a activa ca medici, ca diriginți la clase, de a vinde în piețe, iar ulterior de a cumpăra din piețe între anumite ore. Și era doar începutul…

“Dacă profesorii evrei au, întâmplător, cursuri în prima oră de dimineaţă, directorii de şcoli sunt obligaţi să asiste la rugăciunea elevilor”- scria ziarul „Acțiunea” din Sibiu pe data de 6 februarie 1938.

Nici restul gazetelor nu făceau altă politică. “Țara”, care apărea tot la Sibiu, scria în 1941 despre decizia Primăriei  de restricționare a accesului evreilor în piețe ca despre “o măsură salutară”.

“Populația Municipiului Sibiu primeşte cu vie satisfacţie această măsură care va pune de acum încoace stavilă speculei, în ajutorul căreia banul jidovesc, dat fără multă cumpătare, sărea întotdeauna”- scrie în <Țara>.

Un an mai târziu,în 1942, nu doar comercianții evrei vor avea interzis în piețe, ci și cumpărătorii, Primăria  

Sibiul se supunea, deci, la rându-i, unor vremuri tulburi. În octombrie ´41, la întoarcerea de pe frontul de la Odesa a unui divizion de artilerie grea, orașul “a îmbrăcat haine de sărbătoare”. Iar acestea erau formate din drapelul național și cel cu svastica, al “Marelui Reich”. Pe străzi a fost ovaționat Regele Mihai, s-a strigat “Trăiască România Mare”, “Trăiască Basarabia și Bucovina”, dar au fost ovaționati și Mareșalul Antonescu,  Adolf Hitler și Benito Mussolini…

Probabil un fior rece ar da astăzi imaginea evenimentului de la Sibiu, din 22 iulie 1944, atunci când mii de oameni au participat la o manifestare de credință față de Adolf Hitler, acțiune organizată de Grupul Etnic German. Se întâmpla la două zile după atentatul nereușit asupra fuhrerului, iar participanții, scrie Gazeta Sibiului din 28 iulie 1944, “au mulţumit Providenţei pentru că a salvat pe Cancelarul Hitler de la moartea plănuită de grupul de generali germani şi totodată și-au renoit jurământul de credință pentru Conducătorul celui de-al treilea Reich”.

Fără îndoială, ca peste tot și ca întotdeauna, nu întreaga populație a Sibului avea aceleași convingeri și nu toți locuitorii acceptau ceea ce se întâmplă. Există chiar și o dovadă furnizată de presa de atunci.

Sibiul era tranzitat ocazional de garnituri cu evrei în drumul spre cel mai mare masacru din istoria omenirii. Se întâmpla ca acestea să staționeze în Gara Sibiu, iar unii dintre locuitori să încerce să ofere mâncare și apă. Relatarea din gazeta “Țara” mai oferă un detaliu, anume că garniturile circulau fără a avea înscrisă în documente destinația.

“În ziua de 6 August 1941, la orele 10 jum. sosind un tren cu evrei în staţia Sibiu, sub conducerea unei delegaţii a Legiunii de jandarmi Arad care nu avea însă nicio adresă specială asupra destinaţiei lor, am luat contact cu Chestura Poliţiei….”- își începe relatarea polițistul Vasile Moldovanu. Acesta fusese acuzat, tot în ziar, cu câteva numere înainte, de un angajat al CFR de “maltratare”. În realitate, ceferistul oprise două femei care doreau să ajungă la “trenul cu evrei”, iar polițistul le luase apărarea celor două. Din punct de vedere legal, așa după cum i se comunicase polițistului, telefonic, de la Chestură, nimic nu îi împiedica pe oameni să vorbească sau să ofere alimente celor din tren, astfel că ceferistul nu avea motive să le împiedice pe femei. 

Întregul caz a primit, în ziar, titlul de “Întâmplare regretabilă și suspectă”, fiindcă, nu-i așa, doar suspectă putea să fie încercarea cuiva de a permite ajutorarea unor evrei.

Nu va trece mult după toate acestea și Sibiul va schimba…”macazul”. Vânătoarea de evrei devine vânătoare de hitleriști (practicată în general rândul sașilor), iar bucuria participării pe frontul din Odesa este înlocuită cu cea a sosirii Armatei Roșii.

“Muncitorii ceferişți, cei din uzine, fabrici şi ateliere au făcut trupelor sovietice o frenetică manifestaţie de simpatie”, scrie ziarul <Țara> din 9 septembrie 1944, atunci când trupele au trecut prin Sibiu…

Nicolae EREM