Am avut privilegiul de
a comenta câteva din volumele care au alcătuit integrala Vasile Aaron, acele cărţi care ar trebui să constitue elementul de analiză pentru viitor al istoricilor literari în reconsiderarea activităţii cărturarului iluminist pornit din şcolile Blajului şi ale Clujului; adevărul este că literatul-avocat a fost cunoscut cu totul superficial, a fost marginalizat de cercetătorii mai vechi, ale căror opinii, cel mai adesea nefondate, au făcut carieră şi încă fac, din
lene intelectuală. Ultima tipăritură pe care am comentat-o, cât m-am priceput, a fost excelenta monografie dedicată lui Aaron, o ediţie a doua, revăzută şi adăugită, apărută în urmă cu doi ani, când autorii încercau să lanseze o acţiune de marcare a celor 200 de ani de la trecerea prematură a literatului la cele veşnice. Sperau doar!
Multe din comentariile mele începeau cu formula "Soţii Popa ne-au surprins". Unele din ele se încheiau cu întrebarea "oare cu ce ne vor mai surprinde?". În urmă cu doi ani, nu am mai pus această întrebare, pentru că nu îmi închipuiam că cei doi vor continua să lucreze, ştiindu-i trecuţi deja de pragul a opt decenii şi "exersând bucuriile" pe care scurgerea inexorabilă a timpului poate să le reverse peste trupuri şi peste suflete. Peste ale tuturor, fără discriminare! Iată de ce am fost surprins, de fapt mai mult decât surprins (nu găsesc termenul potrivit) când am fost întrebat dacă nu sunt dispus, încă o dată, să alcătuiesc un scurt comentariu de prezentare a încă unei cărţi gândite de autori în siajul celor despre scrierile dedicate de ei redescoperirii lui Vasile Aaron. Iar surprinderea/mirarea a devenit uluială când am primit textul în cauză, cuprinzând peste 260 de scrisori primite de avocatul român (primul avocat român care a câştigat dreptul de a pleda în faţa instanţelor de judecată din teritoriul Universităţii Săseşti, cum precizează autorii!), lucrând cu precădere pentru români începând din anul stabilirii lui la Sibiu, până în august 1821 când, prematur, a plecat în altă lume.

Scriu cu oarecare sfială

despre conţinutul volumului “269 de scrisori către Vasile Aaron”. Din mai multe motive. Primul: nu sunt un bun cunoscător al acelei epoci a istoriei Transilvaniei, puţin studiată, chiar tratată superficial uneori; cele mai multe lucruri despre acele vremuri nu le-am învăţat la şcoală, ci le-am aflat din studiile, din prefeţele cărţilor despre Vasile Aaron. Al doilea: nu mai sunt nici eu foarte tânăr, aici unde trăiesc, în Mările Sudului, nici nu am acces la cărţile şi la revistele culturale din ţară, încât nu cunosc ecoul pe care l-a avut în cercurile intelectuale de profil apariţia opurilor alcătuite de soţii Popa. În al treilea rând: nu sunt sigur că pot folosi limbajul elevat al criticilor de profesie, dintre care unii scriu atât de adânc încât muritorii de rând ori nu pricep nimic, ori pricep câte ceva, puţin şi rău, după cum îi duce capul. Şi mai este ceva, mă simt prea mic în faţa numelor mari prezente în această carte, în calitate de corespondenţi ai avocatului sibian, unele din ele de-a dreptul copleşitoare pentru cineva de calibrul meu. Gândiţi-vă că, dacă cineva ar descoperi un text inedit al lui Gheorghe Şincai, de exemplu, s-ar face mare tam-tam în mediile de specialitate (posibil!), iar în cartea aceasta sunt şase scrisori în care cărturarul vorbeşte despre scrierile şi despre speranţele şi despre disperările sale. Mai este o scrisoare interesantă de la Petru Maior, două scrisori de la Samuil Micu; printre expeditori se află un român din Ţara Moţilor, necunoscutul pentu noi Constantin Farcaş, fost coleg al lui Aaron la Cluj, ajuns mai târziu profesor la Universitatea din Zagreb, fiind considerat ungur; li se adaugă un profesor latinist orădean Michael Tertina, apoi episcopul greco-catolic de Oradea-Mare Samuil Vulcan, mitropolitul muntean Dositei Filitti, clerici ai episcopiei de la Blaj, Ioan Barac, Constantin Boghici şi mulţi alţii, foarte mulţi din zona Braşovului; majoritatea expeditorilor, oameni din toate categoriile sociale ale Transilvaniei i
s-au adresat lui Vasile Aaron pentru a primi ajutor în cauze juridice, de la cele matrimoniale până la pricini comercial-financiare. Sunt foarte multe epistole de la principele Emanoil Brâncoveanu, de la membri ai familiei acestuia şi de la slujbaşi ai curţii sale, toate în cauza posesiunilor brâncoveneşti din sudul Transilvaniei; de asemenea numeroase misive provin de la avocatul braşovean Vasile/Vasilie Moldovan, ca şi de la funcţionarul gubernial Dimitrie Racz/Raţiu. Expeditorii, cărturari, clerici, avocaţi, funcţionari, negustori, multe nume necunoscute mie, dar sunt sigur că şi foarte multor altora, sunt în număr de aproape 100. Unele din epistolele prezente în cartea îngrijită de soţii Popa sunt transcrieri ale unor texte redactate în limba română cu slove chirilice, în spiritul epocii, dar şi câteva cu litere latine şi cu ortografie pe care noi,cei de acum, am fi tentaţi să o considerăm ciudată; de fapt este o modalitate de scriere influenţată de cea germană sau maghiară, dar merită să ne oprim asupra acestor încercări de folosire a alfabetului latin în corespondenţa particulară, un domeniu puţin cunoscut până scum. Ar trebui ca asemenea încercări, încă foarte reduse la număr, nu ar fi putut constitui semnale ale necesităţii introducerii alfabetului latin, cu stabilirea unei ortografii adecvate, în locul alfabetului de sorginte slavonă, apărat cu cerbicie de o parte a clerului românesc din Transilvania, ca dovadă a apartenenţei la un anume rit creştin considerat a fi singurul adevărat şi singurul frecventabil. Alte scrisori sunt transcrieri şi traduceri din limba latină, din limbile germană şi maghiară, rezultate ale experienţei de arhivist a doamnei Liliana Popa, pusă acum în slujba unui demers de profund interes cultural. Nu ştiu dacă cititorii pot înţelege ce efort presupune o asemenea întreprindere, care este o adevărată strădanie de benedictin. Şi nu pot să nu remarc preocuparea autorilor de a lăsa cât mai puţine lucruri nelămurite, oferind informaţii bogate, foarte mult necesare, despre majoritatea expeditorilor şi dând explicaţii pertinente, de natură istorică, socială etc. în bogatele note de subsol. Glosarul adăugat este mai mult decât util, fiind şi o dovadă a respectului autorilor pentru cei care se vor încumeta să deschidă o carte care nu este nici amuzantă, nici de "dezvoltare personală", nici nu oferă calea sigură pentru îmbogăţire şi nu are nici fotografii: nici cuminţi, nici deocheate!

Nu pot să nu subliniez

importanţa studiului introductiv, fără ale cărui explicaţii de natură istorică, juridică, lingvistică etc. multe lucruri ar fi rămas de neînţeles cititorului, iar unele texte din volumul de scrisori ar fi fost greu inteligibile.
Sunt convins că acest recent volum, alcătuit cu migăloasă grijă, datorat osârdiei întru cultură a soţilor Liliana Maria şi Ioan-Nicolae Popa, doi cercetători din generaţia încărunţită, care tac şi fac, după cum glăsuieşte o bătrână formulare a limbii noastre, va fi apreciat la valoarea meritată, nu doar de oamenii de cultură, ci şi de cei cu atribuţii în deciziile administrative ale Sibiului. Poate şi mai de sus! Nu este vorba doar despre autorii acestui volum, ci despre toţi intelectualii care se străduiesc să lase o urmă a trecerii lor pe acest pământ românesc.

Cartea aceasta ar merita mai mult decât modestele mele rânduri menite doar să anunţe apariţia ei. Şi cred că nu greşesc dacă închei amintind ceea ce mărturisesc autorii, spre sfârşitul studiului introductiv: să-şi facă simţită prezenţa continuatorii, tineri care să se aplece cu aplicaţie şi cu determinare asupra documentelor nestudiate încă, existente în fondul documentar Vasile Aaron, în general asupra documentelor păstrate la Sibiu, nenumăratele documente nemţeşti şi latineşti care aşteaptă să fie scoase din întunericul uitării. Eu l-am perceput ca o chemare la predare de ştafetă. Veniţi şi faceţi mai mult şi mai bine decât am putut face noi!

Rurunga, iunie 2023
Ioan I. Lazăr