Dragoste şi război – Război şi dragoste

Când în ziua de 1 septembrie îl comemoram pe romancierul Liviu Rebreanu (n.27 nov.1885-m.1 sept.1944), mă gândeam că ar fi nimerit să omagiez, cumva, atât amintirea lui cât şi măiestrul său scris.

Şi, deoarece nu prea ştiam cum să încep mai bine a lui poveste din trecut, m-am trezit că amintirile mele, cele mai îndepărtate, prinseseră a „scotoci” , cu ochii minţii, printre lucrurile îndesate în raniţa din spatele gârbovit de greutatea cazmalei şi a gloanţelor unui ostaş-român rănit, iar apoi mort pe linia frontului Oituz-Mărăşeşti-Întorsura Buzăului, din timpul Primului Război Mondial. Astfel că aveam să găsesc, în acea raniţă ciuruită de gloanţe, atât fotografia mamei acelui soldat cât şi o fiţuică de hârtie pe care prinsese a aşterne, cu mâna-i sângerândă, o scrisoare în versuri rămasă neterminată: „Plâng, Maica Românie/ Că am să mor neîmpărtăşit/Un glonţ spre pieptul meu şi al ţării mele/ Trecuse rătăcit…”. Aşadar, acel tânăr-erou n-a mai apucat să vadă nici că sus, în munţii din Curbura Carpaţilor Româneşti, luptele au continuat să se poarte până şi la baionetă pentru recucerirea fiecărui petec de pământ românesc, şi nici că din munţii, şesurile şi colinele Transilvaniei, Banatului şi Maramureşului aveau să se îndrepte spre Alba Iulia nesfârşite şiruri de care şi căruţe trase de cai, între ale căror loitre şi coviltire stăteau la poveşti, şezând pe fânuri şi otăvuri, acei înflăcăraţi patrioţi români care aveau să participe, cu zecile de mii, la Adunarea de la Alba Iulia, pentru proclamarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Şi tot acel ostaş român-erou n-avea cum să afle şi trista veste că atunci când camarazii săi îl jeleau, înmormântându-i trupul, pe un pinten de deal, din apropierea unei multiseculare păduri de brazi, fagi şi stejari, cu trunchiurile spintecate de schije şi ghiulele, un pluton de execuţie, format din honvezi şi husari, cu pene de cocoşi în pălăriile lor verzi, atârnau de ştreangul spânzurătorii trupul firav al unui chipeş şi tânăr ofiţer. Cel care avea să se adeverească că doar după uniformă era ungur, în realitate el fiind român neaoş şi ardelean-năsăudean. Învinuit nu numai că ar fi încercat să dezerteze, dar şi că simpatiza cu inamicul. Adică: cu cei din neamul său cel românesc. Era sublocotenentul Emil Rebreanu, fratele lui Liviu, scriitorul-romancier. Cel care va povesti tragica întâmplare într-una dintre cărţile sale de căpătâi: romanul „Pădurea spânzuraţilor”. Mai târziu, subiect de scenariu pentru un foarte reuşit film documentar-artistic. Mărturiesc că de fiecare dată când trec prin acele ţinuturi ale fundăturii Văii Frumoase a Ciucului şi străbat cu pasul o mică parte din lunga şi întortocheata trecătoare montană Ghimeş-Făget-Palanca-Păltiniş, niciodată nu uit să mă abat din drum pentru a urca treptele monumentului înălţat pe un pinten de deal, descris cu atâta măiestrie în roman. Ajuns în acel trist loc de reculegere, mă închin în faţa Crucii sfântului mormânt de mirean creştin, timp în care mă surprind că îmi picură o lacrimă fierbinte pe a lui lespede rece, după care dau să o acopăr cu o floare. Ştiu că poate cititorul acestor rânduri este oarecum mirat de gestul meu. Tocmai de aceea îl rog să continue lectura şi să-mi asculte şi următoarele destăinuiri. Bunăoară, să fi fost cam prin anul 1964 când am izbutit să dau de urma unei înţelepte bătrânici. Nimeni alta decât frumoasa secuiancă Aronko. Iubirea fugară a tânărului ofiţer Emil Rebreanu. Cel care avea să poarte în romanul fratelui său numele de Apostol Bologa. Din toate câte mi-au fost spuse atunci, am reţinut că-l îndrăgise mult de tot pe chipeşul ofiţer care doar după uniforma ce o purta era militar ungur. El fiind, precum am mai spus, ardelean-năsăudean de origine română. La dorinţa ei şi a părinţilor săi, dacă ar fi fost PACE şi nu RĂZBOI, iar între oameni bună înţelegere, s-ar fi măritat cu el. Şi mi-a mai spus încă ceva. Şi tot cu ochii înlăcrimaţi. Că iubitul ei drag, cunoscut printr-o fericită întâmplare când abia împlinise 18 ani, vorbea maghiara şi germana tot atât de bine şi de frumos precum româna lui maternă şi paternă. Dar şi că n-a fost an să nu fi urcat măcar o dată dealul Mormântului-Monument al Eroului Emil Rebreanu. Şi că de dragul celui care se odihneşte în el nu s-a căsătorit niciodată, cu atât mai mult cu cât rămânând însărcinată a născut în maternitatea din oraşul Miercurea Ciuc, un băieţel căruia i-a pus prenumele de Emil. Fericitul eveniment petrecându-se după nici nouă luni de la tragica lor despărţire. Respectiv: cea din zorii zilei de 4 mai a anului 1917.

Şi cum au trecut mai bine de 57 de ani de la a mea
primă întâlnire cu eroina principală din romanul-film „Pădurea spânzuraţilor”, mă îndrept acum spre bunătatea sufletului tău, cititorule, şi te întreb dacă nu-i drept, cinstit, omenesc şi creştinesc ca trăitorii din acest rotund de ţară să dăinuiască în prietenie precum aceste două personaje de roman adevărat! În care scriitorul îşi omagiază şi îşi plânge fratele român-ardelean şi năsăudean, iar secuianca harghiteană, iubita ostaşului-erou îl venerează şi îl jeleşte pe musafirul ei şi al părinţilor săi de numai câteva zile şi nopţi!? O tragică şi nostalgică întâmplare petrecută în vremea sângerosului şi zadarnicului Prim Război Mondial, de la a cărui declanşare au trecut cu ceva mai mult de 105 ani. Numai că unii dintre noi vrem cu tot dinadinsul să dăm uitării şi relele şi bunele din trecutul istoric comun, visând a le spune acestor frumoase locuri transilvane, doar în limba lor maghiară, când „Ţinuturi Secuieşti”, când „Trei Scaune”. Şi aceasta cu toate că sus de tot, în munţi, către Ghimeş-Palanca, stă aşezat cuminte, în calea trecătorilor, spre aducere aminte, Mormântul-Monument al sublocotenentului-erou Emil Rebreanu.